Mariangela Gualtieri, ”Rugăciune către mama mea ca să moară – Preghiera a sua madre perché muoi”

Te te drapezi între orele foarte lungi

și un imens nimic te apasă

tu amintești infinitul cu toate

stelele lui. Tu mamă adu-ți

aminte și n-avea teamă acum

că pielea ta e făcută

din voaluri, că o mângâiere ar rupe-o

nu-ți fie teamă

nu ajunge-n adânc acolo

unde șederea la pat poate strivi orice floare

desface carnea în rană

și-n tăieturi ale groazei.

Isus nu știe nimic despre

a fi bătrân astfel – nu știe

spaima îndelungă și chinul

cu încetinitorul. Mori mamă,

mori cu blândețe în seara asta,

dintr-o suflare, între vise,

și nu mai rămâne în carne

nu mai glumi, nu te mai amuza

de-a ta plecare de neocolit

tu dulcea-mi surâzătoare,

voioasa mea doamnă, tu care nu mai cobori pe scară

iar noaptea nu te mai dai jos din pat

ca să faci pipi – tu

cu fabuloasele tale salturi și

care te zgârii singură

și cazi atât de ades în șovăiala ta.

Zboară – urcă – du-te în acel loc

pe care nu-l cunoaștem. Devino lumină, mamă.

Vei fi pentru mine marele gol al lumii

pierderea cea mai mare.

Coboară cu grația ta imbatabilă

coboară aranjându-ți părul

apleacă-te ca spre a culege flori

și spune noapte bună

și ai seninătatea aceea a înțelepților

și a nebunilor, a unei copilării

de care abia acum te bucuri.

Mori, mamă. Și nu mai sta înăuntrul

spinilor timpului. Mori fără durere.

Nu întârzia

fă moartea obișnuită

și locuiește-o și du-i

imensa feminitate

alcătuită în oglinjoară

pentru dorința de-a fi o floare

ori fata ce pentru mine

se împodobește. Mică regină,

o, orbitoare doamnă frumoasă,

ce stai pe rotile ca pe un tron

de ciocolată și încă râzi

și încă simți binele de-a-ți fi trăit

viața

ca pe un dans, fredonând

Carmen ori Norma. Măicuța mea –

devino imensă. Totul o să devină.

Cântă în vânt. Și râzi cu fiece frunză

și fii lumină de floare.

Și zaci ca noaptea

tăcută, imensă, nepieritoare.

Întreaga și pământească lumină a mamei.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________-

Tu drappeggi dentro ore lunghissime

e un immenso niente ti pondera

tu ricorda un infinito

e le sue stelle. Ricorda

mamma, e non avere paura adesso

che la tua pelle s’è fatta

di velo, e una carezza la strapazza

non avere paura

non andare nel fondo

dove il decubito guasta ogni fiore

e si apre la carne in fessure

e slabbri d’orrore.

Gesù non sa niente di questo

essere vecchi – non sa

lo spavento lungo e un martirio

al rallentatore. Muori ma’,

muori stanotte dolcemente,

fra un respiro, fra i sogni,

e non restare nella carne

non intrattenerti ora, non distrarti

da questo andare imminente

tu sorridente mia, tu dolce,

tu signora allegra che non scendi più le scale

e la notte non puoi alzarti dal letto

e andare a fare pipì – tu

cascatrice favolosa che ti fai solo un graffio

e cadi così spesso da quel tuo vacillare.

Vola – sali – vai in quel posto

che non sappiamo. Diventa luce ma’.

Per me diventa il gran buco del mondo

la scomparsa figura più grande.

Tu discendi con una grazia imbattibile

tu vai giù aggiustando i capelli

e cadi come per cogliere fiori

e chiami la buonanotte

e hai quel sereno dei savi

e dei folli e d’una infanzia

che solo adesso ti godi.

Muori, mammina. Non restare fra

gli spini del tempo. Muori senza dolore.

Non ti attardare

rendi familiare la morte

col tuo abitarla, porta di là

l’immenso femminile

che nello specchietto componi e sbirci

per una voglia di essere fiore

o la fanciulla che si addobba

per lo sposo. Reginella,

svaporata bella signora

che siedi su rotelle come su un trono

di cioccolato, e ancora ridi

e senti il bene e la vita tu l’hai passata

con passetto di danza, canticchiando

Carmen o Norma. Ma’ –

diventa immensa. Tutto diventa.

Canta nel vento. Ridi con ogni foglia

e fai quella luce dei fiori.

E stenditi come la notte

quieta, immensa, eterna.

Tutta terrestre materna luce.