Mariangela Gualtieri, ”Îți simt dezastrul – Sento il tuo disordine”
Un avanpost de piatră
în piept îmi crescuse ca o
durere a altuia ce strecurându-se
Nu știu ce este cu
nostalgia asta
bruscă
cu astă piesă lipsă
care-mi pretinde
ca o ființă umană să plângă degeaba
și să nu aibă unde
să-și pună capul.
Săbiile
să nu le ocolim
asta aș vrea să-ți spun
să nu-ți fie frică de noaptea asta a mea
de care știm că-i asemeni cu agonia ta
să ne dăm rănile pe care le datorăm
să ridicăm lovitura până la ceafă
să nu ne dăm înapoi.
Îți simt dezastrul
și îl compar cu al meu. Se-
aseamănă. Aceeași revărsare
de răni la fel. Întreaga dorință
a unui larg pas într-un pământ
curat pe care nu-l găsim.
Simt respirația ta strivită
o simt aidoma
te simt murind încet
ca mine cea neputând înfrâna
aprinderea sângelui.
Și eu încerc o libertate care
să-mi fluture, un pas
perfect, ca desprinderea unei păsări
de pe ramura ei, când dintr-o dată
se-aruncă – spre a plana apoi.
-traducere de Catalina Franco-
–––––––––––
Un avamposto di pietra
m’era cresciuto nel petto come
dolore di un altro che s’infila
e forma uncino e piccagli.
Io non so cosa sia questa
di colpo nostalgia
questo pezzo mancante
che mi reclama a sé
da un umano piangere per niente
e non avere dove
posare il capo.
Non schiviamo le spade
questo ti voglio dire
non avere paura di questa notte mia
che lo sappiamo è identica al tuo strazio
diamoci le ferite che dobbiamo
alziamo il tiro fino alla nuca
non tiriamoci indietro.
Sento il tuo disordine
e lo comparo al mio. C’è
somiglianza. C’è lo stesso slabbro
di ferite identiche. C’è tutta la voglia
di un passo largo in una terra
sgombra che non troviamo.
Sento il tuo respiro schiacciato
lo sento somigliante
ti sento piano morire
come me che non controllo
l’accensione del sangue.
Anch’io cerco una libertà che mi
sbandieri, una falcata
perfetta, uno stacco d’uccello
dal suo ramo, quando si butta
improvviso e poi plana.
catalinafrancoblog 