Jorge Luis Borges, ”Absenţa – Ausencia”

Va trebui să ridic largă viața

Care încă mai este oglinda ta:

În fiece zi va trebui din nou s-o clădesc.

De când te-ai îndepărtat

Atâtea locuri sunt fără rost

Lipsite de sens, aidoma

Luminii ziua.

După-amiezi ce chipul ți-au mângâiat,

Muzica ce totdeauna mă aștepta,

Cuvintele acelui timp –

Să le sfarăm va trebui chiar cu mâna mea.

În ce peșteră să-mi îngrop inima

Spre-a nu-ți mai vedea absența –

Un soare enorm, teribil, care n-apune,

Strălucire definitivă și implacabilă? –

Absența ta mă înconjoară

Precum grumazul o frânghie,

Ca marea pe cel înecându-se.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Habré de levantar la vasta vida

que aún ahora es tu espejo:

cada mañana habré de reconstruirla.

Desde que te alejaste,

cuántos lugares se han tornado vanos

y sin sentido, iguales

a luces en el día.

Tardes que fueron nicho de tu imagen,

músicas en que siempre me aguardabas,

palabras de aquel tiempo,

yo tendré que quebrarlas con mis manos.

¿En qué hondonada esconderé mi alma

para que no vea tu ausencia

que como un sol terrible, sin ocaso,

brilla definitiva y despiadada?

Tu ausencia me rodea

como la cuerda a la garganta,

el mar al que se hunde.