De aceea, ar trebui să spunem, de pildă: Eminescu ESTE cel mai mare poet elegiac, nu A FOST cel mai mare poet elegiac.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Jorge Luis Borges, ,,Cred că există eternitate în frumusețe”

Cred că am atins, dacă nu o anume înțelepciune, atunci poate un anume bun simț. Mă consider scriitor. Ce înseamnă pentru mine să fii scriitor? Înseamnă pur și simplu să fiu fidel imaginației mele. Când scriu ceva, o fac nu pentru că exprimă un adevăr din punct de vedere obiectiv (ceea ce este pur obiectiv este o rețea de circumstanțe și accidente), ci ca fiind un adevăr a ceva mai profund. Când scriu o poveste, o scriu pentru că cred în ea: nu așa cum se crede în ceva pur istoric, ci mai degrabă așa cum se crede într-un vis sau o idee.

Cred că putem fi induși în eroare de unul dintre studiile pe care le prețuiesc cel mai mult: studiul istoriei literaturii. Mă întreb (sper să nu fie blasfemie) dacă nu acordăm prea multă atenție istoriei. A acorda atenție istoriei literaturii – sau a oricărei alte arte, de altfel – este de fapt o formă de neîncredere, de scepticism. Dacă îmi spun, de exemplu, că Wordsworth și Verlaine au fost excelenți poeți ai secolului al XIX-lea, sunt în pericol să cred că timpul i-a distrus oarecum, că nu mai sunt la fel de buni ca atunci. Cred că vechea idee că putem recunoaște perfecțiunea artei indiferent de date a fost mai bună.

Am citit câteva istorii ale filozofiei indiene. Autorii (englezi, germani, francezi, americani) sunt mereu uimiți că în India oamenii nu au simțul istoriei, că îi tratează pe toți gânditorii ca și cum ar fi contemporani. Ei traduc cuvintele filozofiei antice în limbajul modern al filosofiei de astăzi. Dar asta înseamnă ceva magnific: confirmă ideea că se crede în filozofie sau că se crede în poezie; că lucrurile care erau frumoase pot fi încă frumoase.

Deși presupun că sunt complet anti-istoric când spun asta (din moment ce, evident, semnificațiile și conotațiile cuvintelor se schimbă), tot astfel cred că există versuri – de exemplu, când Virgil a scris „Ibant obscuri sola sub nocte per umbram” [Mă întreb dacă voi fi scandat versul așa cum ar fi trebuit: latina mea este mai degrabă ruginită), sau când un vechi poet englez a scris „Norpan sniwde…” sau când citim „Music to hear, why hear’s tu music sadly” ? – în care, într-o anumită măsură, suntem dincolo de timp. Cred că există eternitate în frumusețe; și asta, desigur, este ceea ce a avut în vedere Keats când a scris „Un lucru frumos e-o bucurie neistovită”. Acceptăm acest verset și îl acceptăm ca pe un fel de adevăr, ca pe un fel de formulă. Uneori am destul curaj – sper – să gândesc că poate fi adevărat: că, deși toți oamenii scriu într-un anume timp, implicați în împrejurări și accidente și frustrări temporale, este posibil, cumva, a realiza un strop de splendoare veșnică.

Jorge Luis Borges, Crezul poetului

– Prelegere susținută la Universitatea Harvard-

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

John Keats, din ” Endymion – from ” Endymion”

Un lucru frumos e-o bucurie neistovită:

gratia lui mereu crește; ea niciodată nu trece-n

nimic ori în altceva; dar fi-va întotdeauna

un liniștit umbrar, un somn de încântătoare

vise, va fi vigoare și răsuflare senină.

Odată cu fiece mâine noi împletim așadar

un lanț de flori spre a ne putea lega de pământ,

în ciuda disperării și-a inumanei penurii

de suflete înalte, și în pofida melancoliei,

și împotriva a tot și a toate, da, frumusețea

dă la o parte zgura de pe întunecatele spirite.

Astfel, și soare și lună, și arbori bătrâni ori fragezi

aduc fericirea umbrei pentru smeritele turme;

așa și narcisele-n lumea lor verde; așa și pâraiele

limpezi în căutarea acoperișului rece, când

vine vara fierbinte; așa și-n pădure tufișul, așa

și mușcata bogată în flori roșii abia îmbobocite:

da, chiar și măreția destinului, cel imaginat

pentru morții noștri iluștri; așa și toate

acele povești minunate – citite ori auzite –

izvorul de nesecat al licorii nemuritoare,

cel pentru noi curgând de la hotarele cerului.

Splendoarea aceasta toată – noi n-o trăim

numai o oră scurtă; nu, ea, aidoma șoaptelor

acelor arbori din jurul templului, ea ne devine

repede dragă – precum însuși templul, așa și

luna, și poezia iubirii, precum și marile glorii,

toate ne bântuie până devin – în sufletul nostru –

lumină strălucitoare, toate atât de tare legate

de noi,

fie că e lumină, fie că este noapte;

Avem nevoie mereu de splendoare, altfel – pierim.

-fragment-

-traducere de Catalina Franco–