Giuseppe Ungaretti, ”Ironie – Ironia”

Prin ramuri negre amorţite se-aude primăvara,

Numai în acest ceas poţi s-o urmărești, atunci când trece

printre casele singuratice, și adâncită în gânduri.

E ceasul ferestrelor închise, însă

acea tristeţe a întoarceriil mi-a răpit somnul.

Un văl de verdeaţă mâine o să zvâcnească de dimineaţă

din aceşti arbori care – ceva mai înainte,

când noaptea se aşternuse – erau uscaţi.

Dumnezeu nu are-a-și da răgaz.

Şi doar în acest ceas îi este dat acel chin,

vreunui rar visător, să-i urmărească lucrarea.

În noaptea asta, deşi e april, ninge peste oraş.

Nu-i nici o violenţă care să întreacă pe aceea cu înfăţişări

liniştite şi reci.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________________

Odo la primavera nei rami neri indolenziti. Si puo segui-

re solo a quest’ora, passando tra le case soli con i propri

pensieri.

E’ l’ora delle finestre chiuse, ma

questa tristezza di ritorni m’ha tolto il sonno.

Un velo di verde intenerira domattina da questi alberi,

poco fa quando e sopraggiunta la notte, ancora secchi.

Iddio non si da pace.

Solo a quest’ora e dato, a qualche raro sognatore, il

martirio di seguirne l’opera.

Stanotte, benche sia d’aprile, nevica sulla citta.

Nessuna violenza supera quella che ha aspetti silen-

ziosi e freddi.