Gioconda Belli, ” Într-o zi pe Venus – Un giorno su Venere”

Mereu o senzație de neliniște

Mereu așteptând altceva.

Astăzi sunt fluturii, mâine va fi o tristețe de neexplicat,

plictisul sau spaima nestăpânită de-a aranja o încăpere sau alta,

de-a coase, de-a merge,

în timp ce încerc să ating Universul c-un deget,

de a-mi crea fericirea cu condimente din rețetele de gătit,

sugându-mi din când în când câte-un deget,

uneori simțind că nu voi fi nicicând mulțumită,

că sunt un butoi fără fund,

știind că „n-am să mă adaptez nicicând”,

dar încercând absurd să mă, adaptez

în timp ce trupul și mintea mi se deschid,

se dilată ca niște pori infiniți unde se cuibărește o femeie

care-ar fi vrut să fie pasăre, mare, stea,

pântec adânc născând universuri strălucitoare,

noi stele … mereu explodând Porumbițe în creier,

fulgi albi de bumbac,

rafale de poezii ce toată ziua

mă bat și mă fac să vreau să mă umflu ca un balon

ce ar conține lumea, natura, totul spre-a absorbi

și-a fi peste tot, trăind o mie și una de vieți diverse…

Dar trebuie să-mi amintesc că-s aici, că voi continua să tânjesc,

s-apuc bucăți de lumină, să cos o rochiță din soare,

din lună, rochia verde a vremii în care am visat

să trăiesc într-o zi pe Venus.

-traducere de Catalina Franco-

_________________

Sempre questa sensazione di inquietudine

Di attesa d’altro.

Oggi sono le farfalle e domani sarà la tristezza inspiegabile,

la noia o l’ansia sfrenata di rassettare questa o quella stanza,

di cucire,andare qua e là a fare commissioni,

e intanto cerco di tappare l’Universo con un dito,

creare la mia felicità con ingredienti da ricetta di cucina,

succhiandomi le dita di tanto in tanto,

di tanto in tanto sentendo che mai potrò essere sazia,

che sono un barile senza fondo,

sapendo che “non mi adeguerò mai”,

ma cercando assurdamente di adeguarmi

mentre il mio corpo e la mia mente si aprono,

si dilatano come pori infiniti in cui si annida una donna

che avrebbe voluto essere uccello, mare, stella,

ventre profondo che dà alla luce Universi splendenti

stelle nove…e continuo a far scoppiare Palomitas nel cervello,

bianchi bioccoli di cotone,raffiche di poesie che mi colpiscono

tutto il giorno e mi fanno desiderare di gonfiarmi come un pallone

per contenere il Mondo, la Natura, per assorbire tutto

e stare ovunque, vivendo mille e una vita differente…

Ma devo ricordarmi che sono qui e che Continuerò ad anelare,

ad afferrare frammenti di chiarore,a cucirmi un vestito di sole,

di luna,il vestito verde color del tempo con il quale ho sognato

di vivere un giorno su Venere.