Carlos Drummond De Andrade, „Permanență – Permanência”

Acum mi-aduc aminte de unul, mai înainte de altul.

Veni-va și ziua când n-am să-mi aduc aminte de nimeni.

Apoi, în aceeași uitare, se vor contopi.

Încă o dată carnea unită și nunta,

în sine împlinită, ca ieri și ca întotdeauna.

Căci veșnică este iubirea care unește și care desparte,

veșnic sfârșitul (deja începuse, înainte de-a fi), și suntem

veșnici, fragili, nebuloși, bâlbâiți, frustrați: suntem veșnici.

La fel, și uitarea e amintire, iară lagune de somn

pecetluiesc cu întuneric ce am iubit și am fost,

ori nu am fost niciodată, și care – totuși – arde în noi

ca flacăra care doarme în lemnul-aruncat în șopron.

-traducere de Catalina Franco-

________

Agora me lembra um, antes me lembrava outro.

Dia virá em que nenhum será lembrado.

Então no mesmo esquecimento se fundirão.

Mais uma vez a carne unida, e as bodas

cumprindo-se em si mesmas, como ontem e sempre.

Pois eterno é o amor que une e separa, e eterno o fim

(já começara, antes de ser), e somos eternos,

frágeis, nebulosos, tartamudos, frustrados: eternos.

E o esquecimento ainda é memória, e lagoas de sono

selam em seu negrume o que amamos e fomos um dia,

ou nunca fomos, e contudo arde em nós

à maneira da chama que dorme nos paus de lenha jogados no galpão