Adam Zagajewski, ”Chaconna – Chaconne”

Știm, toată lumea știe, că a vorbit cu Domnul

în nenumărate cantate și pasiuni, dar mai este și

chaconna din a doua partită pentru vioară solo: aici,

poate doar aici vorbește Bach și despre viața sa,

dintr-o dată, neașteptat, despre el însuși ne spune,

impetuos aruncă tristețe și bucurie (fiindcă

asta e tot ce avem), de disperarea cumplită a pierderii

soției și a copiilor, despre durerea că totul ne pleacă

atât de devreme, dar și de extazul orelor nesfârșite

când se afla în aerul putred al mohorâtei biserici,

singur – cum e pilotul vreunui vol de nuit care poartă poșta

înspre meleaguri străine – cânta la orgă, simțind sub degete

supunerea aerului, fiorul și freamătul, tremurul,

sau auzea puternica și uniforma voce a corului,

de parcă luptele dintre oameni s-ar fi potolit pentru

totdeauna – totuși, visăm la asta și noi, ca să putem

în sfârșit, și despre viața noastră, să spunem adevărul,

noi nefăcând altceva decât, stingher și nefericiți,

să încercăm, să încercăm iarăși și din nou,

restul nu ne privește, și altceva n-o să facem

decât să încercăm, să încercăm iarăși și

din nou, – și totuși, și totuși … unde se află

unde vor fi vreodată cantatele noastre – spune-mi,

te rog, unde, de care parte a vântului,

spune-mi, te rog, ce ne-ar putea vindeca de tăcere.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Wiemy, wszyscy wiedzą, że rozmawiał z Panem

w niezliczonych kantatach i w pasjach, ale jest też

chaconne z drugiej partity na skrzypce solo:

tutaj, może tylko tutaj, Bach mówi o swoim życiu,

nagle, niespodziewanie, opowiada nam o sobie,

szybko i gwałtownie wyrzuca z siebie smutek i radość

(bo nic innego nie mamy), rozpacz po stracie żony i dzieci,

żal, że czas musi nam wszystko odebrać,

ale także ekstazę niekończących się godzin

gdy w stęchłym powietrzu mrocznego kościoła,

samotny jak pilot samolotu przewożącego pocztę

do obcych krajów, grał na organach i czuł pod palcami

ich pneumatyczną uległość, ich zachwyt, drżenie,

albo gdy słyszał jednolity, mocny głos chóru, jakby

raz na zawsze skończyły sie waśnie pomiędzy ludźmi

– przecież my także marzymy o tym,

żeby powiedzieć prawdę o naszym życiu,

i wciąż niezgrabnie próbujemy,

i nadal będziemy próbowali, lecz

gdzie są, gdzie mogą być nasze kantaty, powiedz,

gdzie jest druga strona.