Stéphane Mallarmé, ”Briză marină – Brise marine”

E tristă carnea, vai! iar eu citit-am toate.

Să fug! să fug! Păsările îmi par îmbătate

Prin spume de val și ceruri nemaiumblate!

Nimic, nici vechi grădini răsfrânte-n priviri,

Inima mea, scăldată de mare, n-or stăvili

Nici nopți, nici pustia lumină de lampă –

Ocrotitoare de alb, pe coala mea goală –

Nici chiar femeia hrănindu-și pruncul la piept.

Eu tot am să plec! Corabie, nalță catargul,

Spre țărmuri nemaiștiute ridică-ți ancora!

Doar vechiul plictis, tânjind după cruda nădejde,

În semnul de rămas-bun al năframei mai crede!

Fără velă, fără catarg, pierduți, pierduți cu toții…

O, inima mea, ascultă-ți cântând mateloții!

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

La chair est triste, hélas ! et j’ai lu tous les livres.

Fuir ! la-bas fuir! Je sens que des oiseaux sont ivres

D’etre parmi l’écume inconnue et les cieux !

Rien, ni les vieux jardins reflétés par les yeux

Ne retiendra ce coeur qui dans la mer se trempe

Ô nuits ! ni la clarté déserte de ma lampe

Sur le vide papier que la blancheur défend

Et ni la jeune femme allaitant son enfant.

Je partirai ! Steamer balançant ta mâture,

Leve l’ancre pour une exotique nature !

Un Ennui, désolé par les cruels espoirs,

Croit encore a l’adieu supreme des mouchoirs !

Et, peut-etre, les mâts, invitant les orages,

Sont-ils de ceux qu’un vent penche sur les naufrages

Perdus, sans mâts, sans mâts, ni fertiles îlots …

Mais, ô mon coeur, entends le chant des matelots !