Robert Frost, ”Obișnuit cu noaptea – Acquainted with the Night”

Eu mă știam prea bine cu noaptea.

Am străbătut dus-întors toată strada prin ploaie.

Am trecut chiar de ultimul felinar al orașului.

M-am dus până la capătul celei mai negre alei.

Am trecut și pe lângă paznic și chiar în ritmul lui,

Mi-am lăsat ochii în jos, căci nu doream să explic.

Mi-am reținut și pasul și răsuflarea,

Când, de departe, un strigăt sugrumat

Care venea peste case din altă stradă,

Însă nu să mă cheme înapoi ori de bun rămas;

Departe sus, la o înălțime nepământeană,

Pe bolta cerească un ceas luminos proclama

Că timpul nu este nici strâmb și nici drept.

Eu sunt dintre cei învățați cu noaptea.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

I have been one acquainted with the night.

I have walked out in rain—and back in rain.

I have outwalked the furthest city light.

I have looked down the saddest city lane.

I have passed by the watchman on his beat

And dropped my eyes, unwilling to explain.

I have stood still and stopped the sound of feet

When far away an interrupted cry

Came over houses from another street,

But not to call me back or say good-bye;

And further still at an unearthly height,

One luminary clock against the sky

Proclaimed the time was neither wrong nor right.

I have been one acquainted with the night.