Peter Huchel, ”Germania – Deutschland”’

I

Și focul și aurul ascund destule

sub rădăcina grea din pădure,

Germania-i neagră, Germania-i rece.

Acolo flăcările au fumegat în piețe,

sarea din lacrimi ni s-a lipit de urcioare,

sângele plâns ni s-a scurs prin căptușeală.

Dar niciodată prin roua albă n-a mers,

chemată-n lumină de marile voci,

și răstignită pe jarul ochilor ei

și cu picioarele goale, o Ioană d’Arc.

II

Voi, ultimii ei copii, voi singuraticii ei

copii, lumina n-o lăudați, ci o apărați.

Sa se pomenească de voi prin vreme,

lanțul sa nu scanceasca, ci sa scânteie,

spiritul vostru forjați-l temeinic.

III

E lumea lupilor și șobolanilor.

În vatra rece-i doar mortăciune și sânge.

Dar, rătăcitoare, umbrele zeilor, care-au

Murit, încă mai află pământul.

Omul rămâne armonios și divin,

Va respira tot mai liber spiritul lui.

Iar haita ce urlă și batjocorește,

da, haita va muri.

-traducere de Catalina Franco-

______________________

I

Barg sich auch Feuer und Gold genug

unter der schweren Wurzel im Wald,

Deutschland ist dunkel, Deutschland ist kalt.

Wo die Flamme rußte im Ring,

klebte das Salz der Träne am Krug,

rann durchs Bahrtuch klagend das Blut.

Niemals aber im Frühtau ging,

hell gerufen von Stimmen stark,

in den Augen gekreuzigte Glut,

nackten Fußes eine Jeanne d’ Arc.

II

Späteste Söhne, rühmet euch nicht,

einsame Söhne, hütet das Licht.

Daß es von euch in Zeiten noch heißt,

daß nicht klirret die Kette, die gleißt,

leise umschmiedet, Söhne, den Geist.

III

Welt der Wölfe, Welt der Ratten.

Blut und Aas am kalten Herde.

Aber noch streifen die Schatten

der toten Götter die Erde.

Göttlich bleibt der Mensch und versöhnt.

Und sein Atem wird frei wieder wehen.

Wenn auch die heulende Rotte höhnt,

sie wird vergehen.