Jorge Luis Borges, ”Ars Poetica”

Privind la râul făcut din timp și din apă,

Să-ți amintești că timpul e un alt râu,

Să știi că ne pierdem și noi ca un râu

Și că fețele ni se petrec precum apa.

Să simți că veghea este doar un alt vis

Ce visează să nu viseze, că moartea

Temută de carnea noastră e moartea

Din fiece noapte, e ceea ce numim vis.

Să vezi în vremea zilei și-a anului semnul

Zilelor omului și semnul anilor.

Și să prefaci amenințările anilor

Într-o cântare, în sunet, într-un alt semn.

În moarte să vezi visul, iar în amurguri

Un aur trist, aceasta e poezia,

Sărmană și nemuritoare. E Poezia,

Ca zorii venind, ca niște amurguri.

Iar uneori, în ceasuri târzii, un chip

Privește la noi din adânc de oglindă:

Arta fi-va să fie această oglindă

Nouă dezvăluindu-ne propriul chip.

Odiseu, spune-se, ostenit de minuni,

De dragoste plânse văzându-și Ithaca

Verde, smerită. Arta este această Ithaca

De verde eternitate, și nu de minuni.

Însă ea este și râul acel nesfârșit

Care rămâne trecând, cristal din același

Nestătător Heraclit, ce este același

Și e și altul, precum și râul cel nesfârșit.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________________

Mirar el río hecho de tiempo y agua

Y recordar que el tiempo es otro río,

Saber que nos perdemos como el río

Y que los rostros pasan como el agua.

Sentir que la vigilia es otro sueño

Que sueña no soñar y que la muerte

Que teme nuestra carne es esa muerte

De cada noche, que se llama sueño.

Ver en el día o en el año un símbolo

De los días del hombre y de sus años,

Convertir el ultraje de los años

En una música, un rumor y un símbolo,

Ver en la muerte el sueño, en el ocaso

Un triste oro, tal es la poesía

Que es inmortal y pobre. La poesía

Vuelve como la aurora y el ocaso.

A veces en las tardes una cara

Nos mira desde el fondo de un espejo;

El arte debe ser como ese espejo

Que nos revela nuestra propia cara.

Cuentan que Ulises, harto de prodigios,

Lloró de amor al divisar su Itaca

Verde y humilde. El arte es esa Itaca

De verde eternidad, no de prodigios.

También es como el río interminable

Que pasa y queda y es cristal de un mismo

Heráclito inconstante, que es el mismo

Y es otro, como el río interminable.