Drama despărțirii de Max Frisch, pe care Ingeborg a descris-o drept „cea mai mare înfrângere” din viața ei.

La sfârșitul iubirii nu este doar despărțirea, ci este ”un fel de pierdere”. Nu doar pierderea unei ființe, ci pierderea unei lumi întregi, lumea pe care au construit-o împreună.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ingeborg Bachmann, ” Un fel de pierdere – Eine Art Verlust”

Împărtășite: câteva anotimpuri, cărți și ceva muzică.

Chei, cești de ceai, un coș de pâine, cearșafuri, patul.

O zestre de cuvinte, de gesturi – adusă, și folosită, și consumată.

Regula casei urmată. Spusă. Îndeplinită. Și întotdeauna mâna întinsă.

M-am îndrăgostit de iarnă, de un septet vienez și de vară.

De hărți, de un sat de munte, de-o plajă și de un pat.

Am construit un cult din întâlniri și promisiuni declarate

de neîncălcat,

am adorat ceva și-am stat evlavios înaintea unui Nimic,

(- ziarul împăturit, cenușa rece, bilețelele de hârtie)

Netemători de religie, biserica fiind acel pat.

Din priveliștea lacului a apărut șirul nesfârșit al picturilor mele.

De la balcon aveam de salutat lumea și vecinii.

Stând lângă șemineu, ocrotită, pletele mele aveau culoarea cea mai plăcută.

Clinchetul soneriei dădea alarma spre bucurie.

Eu nu te-am pierdut pe tine,

mi-am pierdut lumea.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Gemeinsam benutzt: Jahreszeiten, Bücher und eine Musik.

Die Schlüssel, die Teeschalen, den Brotkorb, Leintücher und ein Bett.

Eine Aussteuer von Worten, von Gesten, mitgebracht, verwendet, verbraucht.

Eine Hausordnung beachtet. Gesagt. Getan. Und immer die Hand gereicht.

In Winter, in ein Wiener Septett und in Sommer habe ich mich verliebt.

In Landkarten, in ein Bergnest, in einen Strand und in ein Bett.

Einen Kult getrieben mit Daten, Versprechen für unkündbar erklärt,

angehimmelt ein Etwas und fromm gewesen vor einem Nichts,

(-der gefalteten Zeitung, der kalten Asche, dem Zettel mit einer Notiz)

Furchtlos in der Religion, denn die Kirche war dieses Bett.

Aus dem Seeblick hervor ging meine unerschöpfliche Malerei.

Von dem Balkon herab waren die Völker, meine Nachbarn, zu grüssen.

Am Kaminfeuer, in der Sicherheit, hatte mein Haar seine äusserste Farbe.

Das Klingeln an der Tür war der Alarm für meine Freude.

Nicht dich habe ich verloren,

sondern die Welt.