Ingeborg Bachmann, ”Alienare – Entfremdung”

Eu nu mai recunosc niciun copac în copaci.

Crengile nu au frunze cu care să se țină în vânt.

Fructele sunt dulci, însă fără iubire.

Și nici măcar nu te satură.

Acum ce-o să se întâmple?

Dinaintea ochilor mei fuge pădurea fuge,

lângă urechea mea păsările își închid gura,

nu-i nici o pajiște pe care să-mi facă patul.

M-am săturat de timp

și mi-e foame de el.

Acum ce-o să se întâmple?

Noaptea vor arde focuri pe munți..

Ar trebui să pornesc, s-o iau de la capăt din nou?

Nu mai zăresc nici o cale în niciun fel.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

In den Bäumen kann ich keine Bäume mehr sehen.

Die Äste haben nicht die Blätter, die sie in den Wind halten.

Die Früchte sind süß, aber ohne Liebe.

Sie sättigen nicht einmal.

Was soll nur werden?

Vor meinen Augen flieht der Wald,

vor meinem Ohr schließen die Vögel den Mund,

für mich wird keine Wiese zum Bett.

Ich bin satt vor der Zeit

und hungre nach ihr.

Was soll nur werden?

Auf den Bergen werden nachts die Feuer brennen.

Soll ich mich aufmachen, mich allem wieder nähern?

Ich kann in keinem Weg mehr einen Weg sehen.