Gustavo M. Galliano, ”Copilul din mine – Mi niño interior”

Fără s-o știm, adăpostim un copil obraznic și neliniştit,

în inima noastră jucându-se tăinuit,

uneori plânge durerea noastră străveche,

alteori înăuntru-ne râde nestingherit.

Atât de adânc și curat,

cum noi – cei vârstnici – nu îndrăznim,

de teama aparențelor, de „ce vor spune” alții …

magnifica conveniență a unei crisalide de piatră.

Uneori scapă-n afară doar pentru câteva clipe

lansându-se-n glume neobișnuite,

cam grele – oarecum, și acceptate numai

de cei ce oricum ne iubesc …

în vreme ce alții se fac că nu văd.

De parcă am fi niscaiva infractori

dar cine știe… poate c-om fi în vreun fel…

ca înțelegem ori nu – cam asta-i întrebarea,

o fi ceva cu el în neregulă?…

Prefer să cred că acel copil – copilul care am fost –

n-o să mă părăsească nicicând, și nici eu pe el,

nici chiar când plânge, ei bine, atunci eu am să-l mângâi,

și nici măcar când râde.

Am să-i împărtășesc

râsu-i zglobiu și sincer,

fără de răutatea ori viclenia –

deși nedorite – ori premeditate –

din râsul unor vârstnici.

Iar dacă copilul din mine

nu va mai fi într-o zi,

ori dacă atât de adânc va dormi,

că nu se va mai trezi,

voi fi înțeles atunci

cu-acea tristeţe adâncă

a nostalgiei mele de stele

că sunt atât de bătrână, încât

să nu-l mai pot recunoaște.-

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________________

Inconcientes cobijamos un niño travieso, inquieto,

jugueteando clandestino en nuestro corazón,

a veces llorando por siempre nuestros dolores,

a veces riendo libremente en nuestro interior.

De manera tan profunda y pura,

como los adultos no nos atrevemos,

por las apariencias y „el qué dirán”…

magnífica conveniencia de pétrea crisálida.

A veces, escapa por unos instantes a la superficie

y se lanza con bromas desacostumbradas,

algo densas, solo aceptadas por quienes nos aprecian,

y aquellos que no, se nos quedan observando.

Como si fuéramos parte del inframundo

quizás… quien sabe… en cierto modo…

entender o no entender$ sería la cuestión,

¿acaso tiene algo de malo?…

Prefiero pensar que el niño que fui

nunca me abandonará, ni yo a él

ni cuando llora, pues lo consolaré,

ni cuando ríe.

Compartiré su risa franca, sincera,

sin maldad, ni traiciones,

de las que germinan en la huella del adulto,

a pesar de no desearlo, ni premeditarlo.

Y si mi niño interior algún día se marcha,

o si se duerme tan profundo

que ya no despertara,

entonces habré comprendido,

sumido en la tristeza

que añora al cometa,

que he envejecido tanto,

que me resulta imposible

el poder reconocerme.-