Poezia este despre efemeritate. Auzim cu toții povești despre oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată.

Și oricât de interesantă ar fi fost viața lor, in cele din urmă poveștile sunt uitate. Este trist, melancolic, dar de înțeles, totuși…:

Poate ar trebui sa trăim astfel încât viața să conteze pentru cineva.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Wallace Stevens, ”Calea particularului – The Course of a Particular”

Azi frunzele plâng atârnând de ramuri bătute de vânt,

Chiar de neantul iernii a devenit mai subțire acum,

De înghețatele umbre, de-alcătuiri zăpadă e încă plin.

Frunzele strigă. În depărtare se aude doar strigăt.

Este un strigăt anume, de parcă al altcuiva.

Și deși unii spun că unul e parte dintr-un întreg,

Totuși există o ciocnire, ori o respingere-n sine;

Ele părând a fi parte dintr-un impuls ce se pierde:

Viața a tot ce dă viață pare că este numai așa cum este.

Frunzele țipă. Nu este țipătul milei divine,

Nici vre un fum de răsuflet eroic, nu e nici strigătul omului.

E numai strigătul frunzelor – cel imanent sie însuși,

E gol de fantezie, adică nu e mai mult decât ce aude

Urechea acelora care, în cele din urmă, aud – este

lucrul în sine, până ce el nu mai privește pe nimeni.

-traducere de Catalina Franco-

___________________________________

Today the leaves cry, hanging on branches swept by wind,

Yet the nothingness of winter becomes a little less.

It is still full of icy shades and shapen snow.

The leaves cry . . . One holds off and merely hears the cry.

It is a busy cry, concerning someone else.

And though one says that one is part of everything,

There is a conflict, there is a resistance involved;

And being part is an exertion that declines:

One feels the life of that which gives life as it is.

The leaves cry. It is not a cry of divine attention,

Nor the smoke-drift of puffed-out heroes, nor human cry.

It is the cry of leaves that do not transcend themselves,

In the absence of fantasia, without meaning more

Than they are in the final finding of the ear, in the thing

Itself, until, at last, the cry concerns no one at all.