O poezie a începuturilor lui Ingeborg Bachmann, cu un titlu contrar parerii lui Kaka:

„Lumea se îngustează pe zi ce trece”.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ingeborg Bachmann, ”Lumea e largă – Die Welt ist weit”

Lumea e largă și cărările sunt din țară în țară,

și locuri sunt multe, eu le-am cunoscut pe toate,

din toate turnurile eu am văzut orașele,

oamenii ce vor veni și care deja pleacă.

Erau departe câmpiile de soare și de zăpadă,

erau între șine și drumuri, erau între munți și lacuri.

Și gura lumii – largă și plină de voci în urechea mea –

şi ea scria, toată noaptea, cântările diversităţii.

Dintr-o înghițitură băut-am vin din cinci căni,

iar patru vânturi usucă părul meu ud în casa lor la schimb.

Călătoria-i la capăt.

însă la capăt nu am ajuns cu nimic,

fiece loc a luat o bucată din dragostea mea,

ochiul meu a fost ars de toate luminile

în fiece umbră vestmântul mi-am sfâşiat.

Călătoria-i la capăt.

Depărtarea încă mă înlănțuie,

dar nicio pasăre nu m-a salvat peste granițe,

nicio apă nu mă atrage spre estuar,

iar fața nu mi-o împinge, ca să privească în jos

mi-împinge somnul, ce nu voiește a rătăci…

Cunosc lumea mai din aproape și liniștit.

În spatele lumii va fi un arbor

Cu frunze de nori și coroană de albastru.

În scoarța lui de roșă fâșie de soare

vântul ne sfâșie inima

și o răcește cu rouă.

În spatele lumii va fi un arbor

în vârful lui fi-va rodul,

coaja-i va fi de aur,

hai să privim într-acolo

pe când în toamna vremilor

el o să cadă

în mâinile Domnului!

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Die Welt ist weit und die Wege von Land zu Land,

und der Orte sind viele, ich habe alle gekannt,

ich habe von allen Türmen Städte gesehen,

die Menschen, die kommen werden und die schon gehen.

Weit waren die Felder von Sonne und Schnee,

zwischen Schienen und Straßen, zwischen Berg und See.

Und der Mund der Welt war weit und voll Stimmen an meinem Ohr

und schrieb, noch des Nachts, die Gesänge der Vielfalt vor.

Den Wein aus fünf Bechern trank ich in einem Zuge aus,

mein nasses Haar trocknen vier Winde in ihrem wechselnden Haus.

Die Fahrt ist zu Ende,

doch ich bin mit nichts zu Ende gekommen,

jeder Ort hat ein Stück von meinem Lieben genommen,

jedes Licht hat mir ein Aug verbrannt,

in jedem Schatten zerriß mein Gewand.

Die Fahrt ist zu Ende.

Noch bin ich mit jeder Ferne verkettet,

doch kein Vogel hat mich über die Grenzen gerettet,

kein Wasser, das in die Mündung zieht,

treibt mein Gesicht, das nach unten sieht,

treibt meinen Schlaf, der nicht wandern will …

Ich weiß die Welt näher und still.

Hinter der Welt wird ein Baum stehen

Mit Blättern aus Wolken und einer Krone aus Blau.

In seine Rinde aus rotem Sonnenband

Schneidet der Wind unser Herz

und kühlt es mit Tau.

Hinter der Welt wird ein Baum stehen,

eine Frucht in den Wipfeln,

mit einer Schale aus Gold,

Laß uns hinübersehen,

wenn sie im Herbst der Zeit

in Gottes Hände rollt!

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

”Relația mea cu adevărul este cum cea a fierarului cu

focul, a exploratorului polar cu ghețurile veșnice, a bolnavului

cu noaptea.

Și când nu voi mai putea avea nicio relație cu el, atunci

am să renunț ca după acel țipăt, nu mă voi mai ridica niciodată și voi continua să trăiesc în această tăcere până voi muri.” I. B.