Ingeborg Bachmann „Boemia e lângă mare – Böhmen liegt am Meer”

Dacă aici casele sunt verzi, eu pășesc din nou într-o casă.

Dacă aici podurile sunt întregi, umblu pe un pământ roditor.

Dacă durerea iubirii se pierde întotdeauna, eu voi fi bucuroasa s-o pierd aici.

Dacă nu sunt eu, atunci este unul la fel de bun cum sunt eu.

Dacă un cuvânt se învecinează cu mine, atunci am să-l las să-mi fie vecin.

Dacă Boemia este încă pe mare, eu cred din nou în mare.

Și dacă mai cred în mare, atunci eu sper în uscat.

Dacă sunt eu, atunci aici sunt toți cei cu mine la fel.

Eu nu mai vreau pentru mine nimic. Eu vreau să ajung până în adânc.

În jos, la temei – adică la mare, acolo găsesc Boemia.

Distrusă – acolo-n adânc, trezirea e senină.

Acum știu drumul, și nu mai sunt pierdută.

Veniți aici, voi toți, boemi, navigatori, curve portuare, și nave plutitoare. Nu vreți să fiți boemi, atunci iliri, veronezi,

și venețieni, cu toții. Jucați-vă comediile, care te fac să râzi

Și care-s făcute să plângi. Și înșelați-vă de o sută de ori,

cum m-am înșelat și eu, care nu am trecut niciodată peste-încercări,

dar totuși le-am depășit, din nou și din nou mereu.

Așa cum Boemia le-a depășit și într-o frumoasă zi

A primit harul să fie pe mare iar acum e lângă apă.

Încă mă învecinez cu un cuvânt și cu un alt tărâm,

Mă învecinez, oricât de puțin, și cu totul, din ce în ce mai mult,

eu, un boem, un rătăcitor, care n-are nimic, și nu păstrează nimic,

de mare dăruit cu doar un singur dar, care e controversat, să văd pământul

de mine ales.