William Butler Yeats, ”Ephemera”

”Ochii tăi cândva niciodată de ochii mei sătui

cu suferință se-apleacă pe sub pleoape acum,

fiindcă dragostea noastră moare” –

                                            Iar ea îi spuse atunci:

„Chiar de dragostea noastră moare, vină la lac

pe singuratecu-i mal, împreună încă o dat’,

în acel ceas al blândeții, în care –

sărman copil obosit – adoarme Pasiunea:

Ce îndepărtate par stelele, și ce departe-i sărutul

nostru dintâi, cât de bătrână-i inima noastră acum!”

Ei se plimbau gânditori printre moartele frunze,

Iar cel a cărui mână pe-a ei o prinsese-i răspunse:

„Așa ades ne-a purtat Pasiunea inima-ne rătăcită”.

În jurul lor – pădurea. Ca stelele-n noapte cădeau –

galbene și vestejite – frunzele-n toamnă – și dintr-odată –

bătrân și șchiop – un iepur – le apăru pe cărare;

Toamna o invadase de frunze: acuma, încă o dată

cei doi se-aflau pe singurateca margine-a lacului:

Și – întorcându-se – el a văzut că ea tăcut adunase

frunzele moarte și ude – cum udă era și roua

Din ochii ei – și le strânsese-n tăcere la piept,

și le prinsese în păr.

                                    „Tu nu fi tristă

că suntem obosiți, ne așteaptă și alte iubiri,

În ură și în iubire, petrece-ți orele fără să plângi.

Înainte-ne-i veșnicia; sufletul nostru-i

iubire, și-un necontenit rămas-bun.”

-traducere de Catalina Franco-

‘Your eyes that once were never weary of mine

Are bowed in sorrow under pendulous lids,

Because our love is waning’

And then she:

‘Although our love is waning, let us stand

By the lone border of the lake once more,

Together in that hour of gentleness

When the poor tired child, Passion, falls asleep:

How far away the stars seem, and how far

Is our first kiss, and ah, how old my heart!’

Pensive they paced along the faded leaves,

While slowly he whose hand held hers replied:

‘Passion has often worn our wandering hearts.’

The woods were round them, and the yellow leaves

Fell like faint meteors in the gloom, and once

A rabbit old and lame limped down the path;

Autumn was over him: and now they stood

On the lone border of the lake once more:

Turning, he saw that she had thrust dead leaves

Gathered in silence, dewy as her eyes,

In bosom and hair.

‘Ah, do not mourn,’ he said,

‘That we are tired, for other loves await us;

Hate on and love through unrepining hours.

Before us lies eternity; our souls

Are love, and a continual farewell.