William Butler Yeats, ”Blestemul lui Adam – Adam’s Curse”

Stăteam împreună, într-un sfârșit de vară,

Femeia frumoasă și blândă, prietenă apropiată,

Și tu și cu mine, vorbind despre poezie.

Iar eu am spus: „Un vers ne ia poate câteva ore;

Și totuși, dacă n-apare un gand, măcar o frântură,

Cusăturile și des-cusăturile noastre nu sunt nimic.

Mai bine coboară din măduva oaselor tale

Și freacă podeaua bucătăriei ori sparge lemne,

Ca un sărman bătrân, pe orice fel de vreme;

Pentru a pune dulci sunete in armonie

Va trebui să te chinui mai mult decât pentru

Toate astea. Și totuși să te considere leneș mulțimea

Cea zgomotoasă: bancheri, profesori, duhovnici –

Considerați de lume martirii”

Și mai apoi,

Femeia aceea frumoasă și blândă de dragul cărei

Mulți oameni vor fi aflat întreaga durere a inimii,

Când vor fi ascultat vocea ei joasa și dulce,

Răspunse: „A te fi născut femeie înseamnă a ști –

Cu toate ca, la școală, nu ne învață asta –

Că e nevoie de străduința spre-a fi frumoase.”

„Desigur că nu există nimic mai bun – am răspuns –

De la căderea lui Adam, deși e nevoie de multă muncă.

Sunt mulți îndrăgostiți care cred ca iubirea-i

Atât de mult compusă din curtoazie înaltă,

Din lungi suspine și din citate învățate a fi spuse

De alții mai-nainte prin vechile cărți frumoase;

Măcar ca acuma-mi pare a fi un comerț inactiv.”

Și am rămas tăcuți în numele iubirii;

Și am văzut murind ultimul jar din lumina zilei,

Iar în albastrul-verde tremurător al cerului

Era o lună tocita de parcă o scoică spălată

De apele timpului, în vreme ce stelele se ridicau

Și tot cădeau sfărâmându-se-n zile și ani. Eu, în

Afara ta, n-aveam vreun gând pentru altcineva:

C-ai fost atât de frumoasă și că m-am străduit

Să te iubesc în modul vechi si înalt al iubirii;

Că toate ne păreau o fericire, că totuși am devenit –

Precum luna aceea goală – la fel de obosiți.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

We sat together at one summer’s end,

That beautiful mild woman, your close friend,

And you and I, and talked of poetry.

I said, „A line will take us hours maybe;

Yet if it does not seem a moment’s thought,

Our stitching and unstitching has been naught.

Better go down upon your marrow-bones

And scrub a kitchen pavement, or break stones

Like an old pauper, in all kinds of weather;

For to articulate sweet sounds together

Is to work harder than all these, and yet

Be thought an idler by the noisy set

Of bankers, schoolmasters, and clergymen

The martyrs call the world.”

And thereupon

That beautiful mild woman for whose sake

There’s many a one shall find out all heartache

On finding that her voice is sweet and low

Replied, „To be born woman is to know –

Although they do not talk of it at school –

That we must labour to be beautiful.”

I said, „It’s certain there is no fine thing

Since Adam’s fall but needs much labouring.

There have been lovers who thought love should be

So much compounded of high courtesy

That they would sigh and quote with learned looks

precedents out of beautiful old books;

Yet now it seems an idle trade enough.”

We sat grown quiet at the name of love;

We saw the last embers of daylight die,

And in the trembling blue-green of the sky

A moon, worn as if it had been a shell

Washed by time’s waters as they rose and fell

About the stars and broke in days and years.

I had a thought for no one’s but your ears:

That you were beautiful, and that I strove

To love you in the old high way of love;

That it had all seemed happy, and yet we’d grown

As weary-hearted as that hollow moon.

**

”Iată o poezie care meditează la dificultatea de a face poezii, care recunoaște cât de priceput trebuie să fie poetul pentru a produce ceva care să pară „natural”. Poetul este William Butler Yeats, iar ceea ce am întâlnit în acest poem este izvorul principal al geniului său, pentru că Yeats este întotdeauna conștient de dialectica existenței. Dialectica existenței? Înseamnă pur și simplu că Yeats înțelege că în viața umană aproape nimic nu este rezolvat definitiv: orice am spune, un alt adevăr poate fi rostit și orice prețuim, o parte din noi dorește ceva diferit. (Suntem mari, conținem mulțimi.) În poemul lui, poetul stă cu două femei, o prietenă, cealaltă e o femeie pe care o iubește foarte mult. Cei trei vorbesc despre poezie: în minunata deschidere a poemului, Yeats vorbește despre cât de greu este să scrii o poezie.”

Huck Gutman

profesor de engleză

la Universitatea din Vermont

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

William Butler Yeats, ”Blestemul lui Adam – Adam’s Curse”

Stăteam împreună, într-un sfârșit de vară,

Femeia frumoasă și blândă, prietenă apropiată,

Și tu și cu mine, vorbind despre poezie.

Iar eu am spus: „Un vers ne ia poate câteva ore;

Și totuși, dacă n-apare un gând, măcar o frântură,

Cusăturile și des-cusăturile noastre nu sunt nimic.

Mai bine coboară din măduva oaselor tale

Și freacă podeaua bucătăriei ori sparge lemne,

Ca un sărman bătrân, pe orice fel de vreme;

Pentru a pune dulci sunete in armonie

Va trebui să te chinui mai mult decât pentru

Toate astea. Și totuși să te considere leneș mulțimea

Cea zgomotoasă: bancheri, profesori, duhovnici –

Considerați de lume martirii”

Și mai apoi,

Femeia aceea frumoasă și blândă de dragul cărei

Mulți oameni vor fi aflat întreaga durere a inimii,

Când vor fi ascultat vocea ei joasa și dulce,

Răspunse: „A te fi născut femeie înseamnă a ști –

Cu toate ca, la școală, nu ne învață asta –

Că e nevoie de străduința spre-a fi frumoase.”

„Desigur că nu există nimic mai bun – am răspuns –

De la căderea lui Adam, deși e nevoie de multă muncă.

Sunt mulți îndrăgostiți care cred ca iubirea-i

Atât de mult compusă din curtoazie înaltă,

Din lungi suspine și din citate învățate a fi spuse

De alții mai-nainte prin vechile cărți frumoase;

Măcar ca acuma-mi pare a fi un comerț inactiv.”

Și am rămas tăcuți în numele iubirii;

Și am văzut murind ultimul jar din lumina zilei,

Iar în albastrul-verde tremurător al cerului

Era o lună tocita de parcă o scoică spălată

De apele timpului, în vreme ce stelele se ridicau

Și tot cădeau sfărâmându-se-n zile și ani. Eu, în

Afara ta, n-aveam vreun gând pentru altcineva:

C-ai fost atât de frumoasă și că m-am străduit

Să te iubesc în modul vechi si înalt al iubirii;

Că toate ne păreau o fericire, că totuși am devenit –

Precum luna aceea goală – la fel de obosiți.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

We sat together at one summer’s end,

That beautiful mild woman, your close friend,

And you and I, and talked of poetry.

I said, „A line will take us hours maybe;

Yet if it does not seem a moment’s thought,

Our stitching and unstitching has been naught.

Better go down upon your marrow-bones

And scrub a kitchen pavement, or break stones

Like an old pauper, in all kinds of weather;

For to articulate sweet sounds together

Is to work harder than all these, and yet

Be thought an idler by the noisy set

Of bankers, schoolmasters, and clergymen

The martyrs call the world.”

And thereupon

That beautiful mild woman for whose sake

There’s many a one shall find out all heartache

On finding that her voice is sweet and low

Replied, „To be born woman is to know –

Although they do not talk of it at school –

That we must labour to be beautiful.”

I said, „It’s certain there is no fine thing

Since Adam’s fall but needs much labouring.

There have been lovers who thought love should be

So much compounded of high courtesy

That they would sigh and quote with learned looks

precedents out of beautiful old books;

Yet now it seems an idle trade enough.”

We sat grown quiet at the name of love;

We saw the last embers of daylight die,

And in the trembling blue-green of the sky

A moon, worn as if it had been a shell

Washed by time’s waters as they rose and fell

About the stars and broke in days and years.

I had a thought for no one’s but your ears:

That you were beautiful, and that I strove

To love you in the old high way of love;

That it had all seemed happy, and yet we’d grown

As weary-hearted as that hollow moon.

**

”Iată o poezie care meditează la dificultatea de a face poezii, care recunoaște cât de priceput trebuie să fie poetul pentru a produce ceva care să pară „natural”. Poetul este William Butler Yeats, iar ceea ce am întâlnit în acest poem este izvorul principal al geniului său, pentru că Yeats este întotdeauna conștient de dialectica existenței. Dialectica existenței? Înseamnă pur și simplu că Yeats înțelege că în viața umană aproape nimic nu este rezolvat definitiv: orice am spune, un alt adevăr poate fi rostit și orice prețuim, o parte din noi dorește ceva diferit. (Suntem mari, conținem mulțimi.) În poemul lui, poetul stă cu două femei, o prietenă, cealaltă e o femeie pe care o iubește foarte mult. Cei trei vorbesc despre poezie: în minunata deschidere a poemului, Yeats vorbește despre cât de greu este să scrii o poezie.”

Huck Gutman

profesor de engleză

la Universitatea din Vermont

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s