Stefan George, ”Nietzsche”

Nori grei și galbeni se strâng peste deal –

Și reci furtuni – emisari ai toamnei

Acum vestind primăvara … Oare acest zid

Ce înconjurase tunetul – fusese singurul

Între altele mii de fum și de praf din juru-i?

Aici trimisese el spre câmpiile plate și

Către moarta cetate ultimu-i fulger surd

Și din lunga noapte în noaptea cea mare plecase.

Jos rătăcește prostită mulțimea – n-o speriați!

Ce sens ar avea să zgârii meduza, ori să tai buruiana!

O vreme mai mult va domni o tăcere pioasă.

Și muștele care l-au murdărit cu laude

Și mâlul putreziciunii încă îngrașă pe

Cei care l-au ajutat să-l sugrume pe el.

Ci strălucitor în fața vremilor te ridici tu

Aidoma altor profeți cu-însângerată cunună.

Mântuiește-te tu! tu, cel mai nefericit –

Împovărat cu forța unui destin nenumit.

Văzut-ai vreodată surâsul țării promise?

Creat-ai dumnezei numai spre-a-i doborî

Vreodată o clipă de pace, o casă ferice ?

Tu ai ucis ce în tine era mai aproape

Doar din nou spre-a-l dori tremurând după el

Și a-l striga în durerea singurătății.

Prea târziu a venit cel ce rugător ți-a spus:

Printre stânci înghețate și cuiburi de-oribile păsări

Nu mai există vreo cale – acum e nevoie:

Să te proscrie în cercul pe care-l închide iubirea.

Și-atunci la vocea aspră și chinuită

Va răsuna ca o laudă-n noaptea senină

Iar luminoasă mareea – va plânge: să cânte

Nu să vorbească-ar fi trebuit acest suflet nou!

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Schwergelbe wolken ziehen überm hügel

Und kühle stürme – halb des herbstes boten

Halb frühen frühlings… Also diese mauer

Umschloss den Donnerer – ihn der einzig war

Von tausenden aus rauch und staub um ihn?

Hier sandte er auf flaches mittelland

Und tote stadt die letzten stumpfen blitze

Und ging aus langer nacht zur längsten nacht.

Blöd trabt die menge drunten – scheucht sie nicht!

Was wäre stich der qualle, schnitt dem kraut!

Noch eine weile walte fromme stille

Und das getier das ihn mit lob befleckt

Und sich im moderdunste weiter mästet

Der ihn er würgen half sei erst verendet!

Dann aber stehst du strahlend vor den zeiten

Wie andre führer mit der blutigen krone.

Erlöser du! selbst der unseligste –

Beladen mit der wucht von welchen losen

Hast du der sehnsucht land nie lächeln sehn?

Erschufst du götter nur um sie zu stürzen

Nie einer rast und eines baues froh?

Du hast das nächste in dir selbst getötet

Um neu begehrend dann ihm nachzuzittern

Und aufzuschrein im schmerz der einsamkeit.

Der kam zu spät der flehend zu dir sagte:

Dort ist kein weg mehr über eisige felsen

Und horste grauser vögel – nun ist not:

Sich bannen in den kreis den liebe schliesst…

Und wenn die strenge und gequälte stimme

Dann wie ein loblied tönt in blaue nacht

Und helle flut – so klagt: sie hätte singen

Nicht reden sollen diese neue seele!