Cesare Pavese, ”Sfârșitul fanteziei – Fine della fantasia”

Trupul ăsta nu va începe din nou.

Dacă-i atinge orbitele

cineva simte că un morman de pământ e mai viu,

fiindcă pământul, chiar și în zori, nu e tăcere în sine.

Dar un cadavru e rămășița unor prea multor treziri.

Noi avem numai puterea asta: să începem

fiece zi a vieții – înaintea pământului,

sub un cer tăcut — și aşteptând o trezire.

Unul este uimit de atâta corvoadă în zori;

trezirea în altă trezire înseamnă o altă trudă.

Însă trăim doar spre-a da un fior

muncii care urmează, spre a trezi înc-o dată pământul.

Iar uneori se întâmplă. Apoi se întoarce-n tăcere cu noi.

Dacă-atingând acel chip mâna n-ar fi nesigură,

dacă mâna aceea vie s-ar simți vie atingând-o —

dacă într-adevăr acel frig ar fi numai frigul

pământului, în zorii care îngheață pământul,

poate că ar fi o trezire, iară acele lucruri ce tac

sub zori, ar spune din nou cuvinte. Dar mâna mea

tremură, și – din toate acele lucruri ce seamănă cu o mână –

asta nu se mișcă.

Trezindu-se în zori alteori

era o durere seacă, o lacrimă de lumină,

dar și o dezrobire. Cuvântul avar

al pământului fusese vesel pentru o repede clipă,

iar a muri ar fi fost să te întorci acolo. Acuma, trupul

care așteaptă e doar o rămășită a unor prea multe treziri și pe pământ nu se întoarce.

Nici măcar n-o mai spun buzele întărite.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Questo corpo mai piu ricomincia.

A toccargli le occhiaie

uno sente che un mucchio di terra e piu vivo,

ché la terra, anche all’alba, non fa che tacere in se stessa.

Ma un cadavere e un resto di troppi risvegli.

Non abbiamo che questa virtu: cominciare

ogni giorno la vita – davanti alla terra,

sotto un cielo che tace – attendendo un risveglio.

Si stupisce qualcuno che l’alba sia tanta fatica;

di risveglio in risveglio un lavoro e compiuto.

Ma viviamo soltanto per dare in un brivielo

al lavoro futuro e svegliare una volta la terra.

E talvolta ci accade. Poi torna a tacere con noi.

Se a sfiorare quel volto la mano non fosse malferma

– viva mano che sente la vita se tocca –

se davvero quel freddo non fosse che il freddo

della terra, nell’alba che gela la terra,

forse questo sarebbe un risveglio, e le cose che tacciono

sotto l’alba, direbbero ancora parole. Ma trema

la mia mano, e di tutte le cose somiglia alla mano

che non muove.

Altre volte svegliarsi nell’alba

era un secco dolore, uno strappo di luce,

ma era pure una liberazione. L’avara parola

della terra era gaia, in un rapido istante,

e morire era ancora tornarci. Ora, il corpo che attende

e un avanzo di troppi risvegli e alla terra non torna.

Non lo dicon nemmeno, le labbra indurite.