Peter Huchel, „Îngerul – Die Engel”
Un fum,
se ridică o umbră
trece prin încăperea
cu o aripă de gâscă
în mâinile-i slabe
mătură marginea de la cuptor.
Și focul arde.
Ține-mă minte,
şopteşte praful.
Ceață de toamnă târzie, și ploaie, ploaie,
pisica doarme.
Peste rau, cerul întunecat
și noroios.
Prin căscătura golului, se scurge timpul
curge peste-aripioare
și peste branhii de pește
și peste ochii înghețați
ai îngerului,
care coboară
de dincolo de
amurgul subțire,
cu-aripi de funingine spre fiicele lui Cain.
Un fum,
se ridica o umbră
umblă prin încăpere.
Iar focul arde.
Ține-mă minte
şopteşte praful.
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Ein Rauch,
ein Schatten steht auf,
geht durch das Zimmer,
wo eine Greisin,
den Gänseflügel
in schwacher Hand,
den Sims des Ofens fegt.
Ein Feuer brennt.
Gedenke meiner,
flüstert der Staub.
Novembernebel, Regen, Regen
und Katzenschlaf.
Der Himmel schwarz
und schlammig über dem Fluß.
Aus klaffender Leere fließt die Zeit,
fließt über die Flossen
und Kiemen der Fische
und über die eisigen Augen
der Engel,
die niederfahren hinter der dünnen Dämmerung,
mit rußigen Schwingen zu den Töchtern Kains.
Ein Rauch,
ein Schatten steht auf,
geht durch das Zimmer.
Ein Feuer brennt.
Gedenke meiner,
flüstert der Staub.
**
“Și știi ce spune praful când este șters de pe masă? „Adu-ți aminte de mine”, șoptește praful”. Nimic nu poate fi mai străin de agenda mentală a fiecăruia dintre voi, tineri și ultramoderni, decât sentimentul exprimat în acest distih de regretatul poet german Peter Huchel.
Am menționat-o nu pentru că aș vrea să vă insuflu o afinitate pentru lucrurile mărunte – semințe și plante, boabe de nisip sau țânțari -, mici, da, dar numeroase. Am citat acele versuri pentru că îmi plac, pentru că în ele mă recunosc și, la o inspecție mai atentă, orice organism viu e destinat să fie măturat de pe suprafața care i-a fost acordată. „Adu-ți aminte de mine”, șoptește praful.”
Josif Brodski, ”Lauda plictiselii”
-in romaneste, din italiana de Catalina Franco-
___________________________________
E sapete cosa dice la polvere quando viene spazzata via dal tavolo? „Ricordati di me” sussurra la polvere”. Nulla potrebbe essere più estraneo all’agenda mentale di ciascuno di voi, giovani e ultramoderni, del sentimento espresso in questo distico del defunto poeta tedesco Peter Huchel.
L’ho citato non perché vorrei instillare in voi l’affinità per le cose piccole -semi e piante, granelli di sabbia o zanzare – , piccole sì, ma numerose. Ho citato quei versi perché mi piacciono, perché in essi riconosco me stesso e, a ben vedere, qualunque organismo vivente destinato a essere spazzato via dalla superficie che gli è stata concessa. ”Ricordati di me” sussurra la polvere.
Josif Brodski, ”Elogio della noia”
catalinafrancoblog 