Peter Huchel, ”Exil”

Seara se adună prietenii –

umbrele de pe dealuri.

Trec grijulii peste praguri,

întunecă pâinea,

întunecă sarea,

stau cu tăcerea-mi de vorbă.

Afară-n arțar

se agită vântul:

Sora mea, apa de ploaie,

prinsă

într-o cretoasă cută

se uită după nori.

Du-te cu vântul,

spun umbrele.

Pe inimă vara îți pune

secera ei de fier.

Pleacă înainte ca-n frunza de arțar

să ardă stigmatul toamnei.

Fii ție-ți adevărat, spune piatra.

Se arată zorii amurgului

când frunzele și lumina

trăiesc îndrăgostite,

când chipul

dispare într-o flacără.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Am Abend nahen die Freunde,

die Schatten der Hügel.

Sie treten langsam über die Schwelle,

verdunkeln das Salz,

verdunkeln das Brot

und führen Gespräche mit meinem Schweigen.

Draussen im Ahorn

regt sich der Wind:

Meine Schwester, das Regenwasser

in kalkiger Mulde,

gefangen

blickt sie den Wolken nach.

Geh mit dem Wind,

sagen die Schatten.

Der Sommer legt dir

die eiserne Sichel aufs Herz.

Geh fort, bevor im Ahornblatt

das Stigma des Herbstes brennt.

Sei getreu, sagt der Stein.

Die dämmernde Frühe

hebt an, wo Licht und Laub

ineinander wohnen

und das Gesicht

in einer Flamme vergeht.