De ziua prieteniei va ofer poemul emblematic al lui Ingeborg Bachmann și al unei întregi generații:
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Ingeborg Bachmann, ”Curriculum Vitae”
pentru omul
care nu poate muri, mult timp
se clatină sub felinarele străzii
ochiul lui liber și ochiu-i
orbit de răsuflarea șnapsului, iară duhoarea
de carne muiată sub unghii
nu-l poate uimi totdeauna, o, Doamne,
lungă e noaptea.
Părul n-o să-mi albească,
fiindcă eu m-am târât din pântecul mașinilor,
unsă pe frunte cu gudron roșu ca trandafirul
iar cu șuvițele a fost
sugrumată sora ei albă ca neaua. Eu însă,
eu, căpetenia tribului, am străbătut prin orașul
cu zece sute de mii de suflete iară piciorul meu
a călcat, pe sub un cer de piele, peste păduchii sufletului,
de care, reci, erau agățate,
zece sute de mii de conducte de pace. Eu mi-am dorit ades
odihna îngerilor însă și terenuri de vânătoare, pline de țipătul neputincios al prietenilor.
Cu aripile și cu picioarele desfăcute,
tinerii s-au cățărat
peste mine cu înțelepciunea trestiei, și au trecut peste gunoiul de grajd,
au trecut peste iasomie,
în uriașele nopți, cu tainele
rădăcinii pătrate, legenda
morții-mi răsuflă pe geam din ceas în ceas.
Ea îmi dă lapte de lup și îmi toarnă
râsul bătrânilor în răzbunarea-mi, atunci când adorm
deasupra tomului, în visul rușinos
că nu sunt bună de gânduri,
jucându-mă cu ciucuri
în care șerpi se frământă.
Și mamele noastre-au
visat la viitorul soților lor,
și i-au văzut puternici,
singuri și revoltați, dar răsuciți pe buruienile-n flăcări,
după ce-au meditat în grădină, mână în mână cu vorbărețul copil al iubirii lor. Tristul meu tată, de ce atunci ai tăcut și nu te-ai gândit mai departe?
Pierdută în fântâni de foc
într-o noapte lângă o armă care
nu trage, al naibii de lungă
e noaptea, sub scuipătura
lunii icterice,
lumina ei bilioasă
mătură-n urma visuluideputere deasupră-mi (asta n-o pot preveni), în depărtare
străbate sania cu istorisiri voalate.
Nu că aș fi adormit: eu eram trează,
căutam calea printre schelete înghețate, și m-am
întors acasă, mi-am înfășurat iedera
în jurul brațelor și picioarelor și s-au albit
ruinele cu rămășițele soarelui.
Am ținut post în toate înaltele zilele sfinte
şi – numai când
s-a fost lăudat – am frânt pâinea.
Într-o epocă grandioasă
este nevoie a trece grabnic de la o lumină
la alta, de la o țară
la alta, pe sub un curcubeu,
cu punctul busolei în inimă,
cu noaptea luată drept rază.
Deschiderea-i foarte largă. Lacurile
pot fi văzute din munți, munții se văd
în lacuri, clopotele acestei unice lumi tocmai
în nouri se leagănă. Cunoașterea lumii aceste
mi-a fost oprită.
S-a întâmplat într-o vineri
– țineam post pentru viața mea,
aerul deborda de aroma lămâilor
osul de pește mi s-a înfipt în cerul gurii – slăbisem un inel
dintr-un pește larg desfăcut,
ce, aruncat în pârâu la nașterea mea,
s-a scufundat în oceanul nopții și s-a înecat.
L-am aruncat înapoi în noapte.
Ah, dacă n-aș fi avut spaima asta de moarte!
dacă aș fi avut cuvântul
(N-ar fi trebuit să-l ratez),
dacă n-aș fi avut ciulinul în inimă,
(de n-aș fi dat cu piciorul în soare),
dacă n-aveam lăcomia în gură,
(n-aș fi băut o apă sălbatică),
Nu mi-aș fi deschis genele,
(dacă n-aș fi văzut frânghia asta).
Aşa departe târăşte ea cerurile?
Pământul nu mai înșală,
deja de multă vreme mă odihnesc în tăcere,
mă odihnesc deja de multă vreme,
acolo unde mă voiește noaptea,
mai înainte ca nările să se umfle
și să-și ridice copitele,
pentru noile lovituri,
mereu pentru bătălie.
Și întotdeauna noapte
Și nicio zi.
-traducere de Catalina Franco-
________________________________-
Lang ist die Nacht,
lang für den Mann,
der nicht sterben kann, lang
unter Straßenlaternen schwankt
sein nacktes Aug und sein Aug
schnapsatemblind, und Geruch
von nassem Fleisch unter seinen Nägeln
betäubt ihn nicht immer, o Gott,
lang ist die Nacht.
Mein Haar wird nicht weiß,
den ich kroch aus dem Schoß von Maschinen,
Rosenrot strich mir Teer auf die Stirn
und die Strähnen, man hatt’ ihr
die schneeweiße Schwester erwürgt. Aber ich,
der Häuptling, schritt durch die Stadt
von zehnmalhunderttausend Seelen, und mein Fuß
trat auf die Seelenasseln unterm Lederhimmel,
aus dem
zehnmalhunderttausend Friedenspfeifen
hingen, kalt. Engelsruhe
wünscht’ ich mir oft
und Jagdgründe, voll
vom ohnmächtigen Geschrei
meiner Freunde.
Mit gespreizten Beinen und Flügeln,
binsenweis stieg die Jugend
über mich, über Jauche, über Jasmin ging’s
in die riesigen Nächte mit dem Quadrat-
wurzelgeheimnis, es haucht die Sage
des Tods stündlich mein Fenster an,
Wolfsmilch gebt mir und schüttet
in meinen Rachen das Lachen
der Alten vor mir, wenn ich in Schlaf
fall über den Folianten,
in den beschämenden Traum,
daß ich nicht taug für Gedanken,
mit Troddeln spiel,
aus denen Schlangen fransen.
Auch unsere Mütter haben
von der Zukunft ihrer Männer geträumt,
sie haben sie mächtig gesehen,
revolutionär und einsam,
doch nach der Andacht im Garten
über das flammende Unkraut gebeugt,
Hand in Hand mit dem geschwätzigen
Kind ihrer Liebe. Mein trauriger Vater,
warum habt ihr damals geschwiegen
und nicht weitergedacht?
Verloren in den Feuerfontänen,
in einer Nacht neben einem Geschütz,
das nicht feuert, verdammt lang
ist die Nacht, unter dem Auswurf
des gelbsüchtigen Monds, seinem galligen
Licht, fegt in der Machttraumspur
über mich (das halt ich nicht ab)
der Schlitten mit der verbrämten
Geschichte hinweg.
Nicht das ich schlief: wach war ich,
zwischen Eisskeletten sucht’ ich den Weg,
kam heim, wand mir Efeu
um Arm und Bein und weißte
mit Sonnenresten die Ruinen.
Ich hielt die hohen Feiertage,
und erst wenn es gelobt war,
brach ich das Brot.
In einer großspurigen Zeit
muß man rasch von einem Licht
ins andre gehen, von einem Land
ins andre, unterm Regenbogen,
die Zirkelspitze im Herzen,
zum Radius genommen die Nacht.
Weit offen. Von den Bergen
sieht man Seen, in den Seen
Berge, und im Wolkengestühl
schaukeln die Glocken
der einen Welt. Wessen Welt
zu wissen, ist mir verboten.
An einem Freitag geschah’s
– ich fastete um mein Leben,
die Luft troff vom Saft der Zitronen
und die Gräte stak mir im Gaumen –
da löst’ ich aus dem entfalteten Fisch
einen Ring, der, ausgeworfen
bei meiner Geburt, in den Strom
der Nacht fiel und versank.
Ich warf ihn zurück in die Nacht.
O hätt ich nicht Todesfurcht!
Hätt ich das Wort,
(verfehlt ich’s nicht),
hätt ich nicht Disteln im Herz,
(schlüg ich die Sonne nicht aus),
hätt ich nicht Gier im Mund,
(tränk ich das wilde Wasser nicht),
schlüg ich die Wimper nicht auf,
(hätt ich die Schnur nicht gesehn).
Ziehn sie den Himmel fort?
Trüg mich die Erde nicht,
läg ich schon lange still,
läg ich schon lang,
wo die Nacht mich will,
eh sie die Nüstern bläht
und ihren Huf hebt
zu neuen Schlägen,
immer zum Schlag.
Immer die Nacht.
Und kein Tag.
catalinafrancoblog 