Ingeborg Bachmann

1926 – 1973

Undine

Nimeni nicicând cineva n-a vorbit despre sine așa.

Aproape adevărat. Aproape de moarte adevărat.

Aplecat peste apă, aproape abandonat.

Lumea-i deja înecată în întuneric

iar eu nu-mi pot pune lanțul meu de cochilii.

Vino.

Numai o dată.

Vino.

Enigma

N-o să se-întâmple nimic

Nici primăvară nu va mai fi.

În față ne-o spune calendarul mileniului

Însă nici vară și nici ceva cu nume atât de frumos

– cum e văratic –

nu va veni.

– Dar tu nu plânge, nu trebuie,

spune o melodie.

Dar

despre

altele

nimeni

nu spune nimic.

.

Cântece de pe o insulă

Când unul pleacă, va trebui să ia pălăria

cu scoicile adunate în timpul verii,

să o arunce în mare

și să plece cu părul în vânt,

va trebui să arunce în mare masa

pregătită iubirii,

restul de vin, rămas în pahar,

va trebui să-l arunce în mare,

la pești să-și dea pâinea

și-un strop de sânge s-amestece-n mare,

cuțitul să și-l înfigă bine în valuri

și să-și scufunde pantof,

inimă, ancoră, cruce,

să plece cu părul în vânt!

Atunci, da, o să se întoarcă.

Când?

Nu întreba.

Noapte de dragoste

Din nou am găsit

într-o noapte de dragoste

din nou am găsit

–

Într-o noapte de dragoste după o lungă noapte

am învățat să vorbesc din nou și am plâns

fiindcă-mi ieșise un cuvânt. Am învățat să merg iar,

m-am dus la fereastră și foame am spus, și lumină,

iar noaptea chiar îmi era lumină.

După o noapte prea lungă,

dormită iar bine,

încrezătoare,

am vorbit mai lesne în beznă.

am vorbit și ziua.

Cu degetele mi-am atins fața,

Nu mai sunt moartă.

Un tufiș aprins izbucnise în noapte.

Răzbunătorul meu o făcuse înainte și îi spusese viață.

Chiar am spus: aș vrea să mor și neînfricată

gândeam la cea mai iubită moarte.

Cazi, inimă

Cazi, inimă, din pomul timpului,

frunze, cădeți din înghețatele ramuri,

voi, cândva de soare îmbrățișatele,

cădeți, precum din ochiul uimit lacrimile!

Încă mai flutură-n vânt șuvița

pe fruntea arsă a zeului țării,

sub cămașă pumnul deja

apasă pe rana ce sângeră.

De aceea, fii tare, dacă spinarea moale a norilor

încă o dată ți se supune,

ia-o ca pe un dar – când Himet – fagurele

încă o dată ți-l umple cu miere.

Căci puțin prețuiește pentru plugar un pai în secetă,

prea puțin o vară pentru marele neam omenesc.

Iar ție deja ce-ți destăinuie inima?

Între ieri și mâine se leagănă

tăcută, străină,

iar zbaterea ei

deja-i cădere din vreme.

.

Întunecat răspund

Precum Orpheu, eu cânt

pe corzile vieții moartea

și-n ciuda splendorii pământului

și-a ochilor tăi unde-i cerul stăpân,

eu știu a spune doar întunericul.

Nu uita că, deodată, și tu,

în dimineața când patul

încă umed de rouă era, când garoafa

pe inima ta dormea,

ai văzut râul întunecat

pe lângă tine trecând.

În coarda tăcerii

cu nerăbdarea valului sângelui

ți-am prins al inimii vuiet.

Buclele ți s-au schimbat

în șuvițele umbrelor nopții,

fulgi negri de întuneric

îți ningeau chipul.

Iar eu nu-s a ta.

Jelim amândoi acum.

Însă, precum Orfeu, eu viața

dinspre partea morții o știu,

iar mie mi-apare senin

ochiul tău – de-a pururi mie închis.

Zile în alb

În zilele acestea odată cu mestecenii mă trezesc

și-mi pieptăn părul de grâu de pe frunte

în fața oglinzii de gheață.

Odată cu respirația,

se umflă și laptele.

Atât de devreme face spumă ușor.

Iar unde geamul s-a aburit apare,

ca pictat de un zugrav de țară,

din nou numele tău: candoare!

După atât de mult timp.

În zilele aceste nu doare,

că pot să uit

și că trebuie să-mi amintesc.

Iubesc. Până la albul flăcării

iubesc și mulțumesc cu adânci plecăciuni,

le-am învățat în zbor.

În aceste zile la albatros mă gândesc,

cu care eu – deasupra

și înspre mine – am plutit

într-un tărâm de nepovestit.

În zare, întrezăresc

strălucind în apus,

continentul meu fabulos

acolo, unde respinsă am fost

în cămașa morții.

Trăiesc, din depărtări ascult

al lui cântec de lebădă!

.

Explică-mi, iubire!

Pălăria ta se ridică uşor, salută, pluteşte în vânt,

descoperit, capul ţi-l înfăşoară un nor,

inima ta rătăceşte altunde,

gura ta se-nvață cu alte graiuri,

iarba pe câmp se cutremură

vara suflă împrăștiind păpădiile,

orbit de fulgi, tu îți înalți obrazul,

tu râzi și plângi, te nimicești pe tine,

ce-ar mai fi să se întâmple oare cu tine –

Explică-mi, iubire!

Uimit și solemn se rotește păunul,

gulerul lui de pene-şi ridică porumbul,

în revărsare de uguit se dilată văzduhul,

ţipă răţoiul, pajiştea toată se-nfruptă

din mierea sălbatică, chiar şi în parcul

tăcut, răzoarele au tivuri din colb de aur.

Peștele se roșește și depășește roiul

se prăbușește prin hăuri în paturi de corali.

Pe melodii de nisipuri de argint sfios joacă scorpionul.

Gândacul miroase din depărtări măreția;

și de-aș avea simțul lui, aș simți chiar și eu

cum sub armura îi strălucesc aripile,

și-n depărtări aș zbura, spre tufa de căpșune!

Explică-mi, iubire!

Apa știe-a grăi,

valul ia valul de mână,

strugurii-n vie se coc sar și cad.

Nevinovat din casa lui iese melcul!

O piatră știe să înmoaie piatra!

Ce nu pot eu explica, explică-mi tu, iubire:

Vezi articolul

oare cumplitul de scurt răstimp o să-mi treacă

numai cu gânduri, şi, dintre toţi, doar eu

n-am să primesc și n-am să dărui iubire?

De ce mă chinui doar eu? Tu nu-mi simți lipsa?

Îmi spui: o altă fantasmă te stăpâneşte…

Nu-mi explica nimic. Eu văd salamandra

prin orice foc trecând.

N-o bântuie nici un fior, și n-o doare nimic.

                                  Traducere de Cătălina Frâncu