Diego Valeri, „Metamorfoza îngerului – Metamorfosi dell’angelo”

Dacă m-aplec să mă uit înăuntrul fântânii

anilor morți, văd, în adâncul umbrelor,

cum se dilată, albastră și albă,

lumina zorilor; și chipul tău de perlă,

ochii de chihlimbar aurii,

și strălucind, lumină-n lumină,

arcan-adevăr al iubirii divine,

o, prea dulce Înger.

Însă aici, dac-aici te caut,

între pământ și cer, în seninătatea

târziului timp, în claritatea

zilei în care se face seară,

aici nu te mai aflu, Înger,

și te invoc în zadar. Poate

pierdută mi-ești pe totdeauna.

Ori poate tot strălucești

fără formă în juru-mi

în aerul gol; ești, încă durând,

puțina lumină.. lumina uimită;

ești umbra aceea ușoară, cea

tremurând aninată de tine,

ca o privire de ochi căprui, ca

o plutire de negre aripe..

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Se mi sporgo a guardare dentro il pozzo

degli anni morti, vedo, in fondo all’ombra,

dilatarsi il chiarore del mattino

azzurro e bianco; e te, viso di perla,

occhi d’ambra dorata,

splendere, luce nella luce, arcana

verità del divino amore,

dolcissimo Angelo.

Ma qui, se qui ti cerco

fra terra e cielo, in questa

serenità del tardo tempo, nella

limpidezza del dì che si fa sera,

più non ti trovo, e invano

t’invoco, Angelo. Forse

t’ho per sempre perduto. O forse splendi

ancora, senza forma, nella vuota

aria d’intorno; sei la poca luce

che ancora dura…Questa

luce attonita; e l’ombra così lieve,

che vi trema sospesa,

come uno sguardo d’occhi bruni, come

un passar d’ali nere