Nu se moare vara. Și totuși, acest prinț al gândirii a murit vara…

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Cesare Pavese, ”Mit – Mito”

Veni-va ziua în care tânărul zeu va fi un om,

fără durere, ci doar cu stinsul surâs al omului

care a înțeles. De la distanță până și soarele

va urmări înroșirea plajelor. Va veni ziua în care zeul

n-o să mai știe pe unde fuseseră plajele.

Ne trezim într-o dimineață când vara e moartă,

cu – încă în ochii noștri – splendoarea tumultuoasă

a zilei de ieri, iar în ureche cu urletul însângerat

al soarelui. Culoarea lumii s-a modificat.

Muntele nu mai atinge cerul; norii

nu se mai strâng ca strugurii; în apă

nu mai apare vreo pietricică. Un trup de om

gânditor se îndoaie, unde un zeu respirase.

Marele soare a dispărut și a pierit și mireasma

pământului, și drumul liber și colorat al lumii

ce nu știuse de moarte. Nu murim vara.

Dacă-a pierit cineva, atunci acela era un tânăr

zeu care trăia pentru toți și nesocotise moartea.

Deasupra lui tristețea era doar o umbră de nor.

Pasul lui uluise pământul.

Acum oboseala apasă

pe toate mădularele omului,

fără durere: e oboseala calmă a zorilor

care deschide o zi ploioasă. Plajele întunecate

nu îl cunosc pe tânăr, deși odată-i era de ajuns

să le privească. Nici marea de aer nu-i reînvie

răsufletul. Buzele omului resemnat se apleacă

surâzătoare în fața pământului.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Verrà il giorno che il giovane dio sarà un uomo,

senza pena, col morto sorriso dell’uomo

che ha compreso. Anche il sole trascorre remoto

arrossando le spiagge. Verrà il giorno che il dio

non saprà più dov’erano le spiagge d’un tempo.

Ci si sveglia un mattino che è morta l’estate,

e negli occhi tumultuano ancora splendori

come ieri, e all’orecchio il fragore del sole

fatto sangue. Ѐ mutato il colore del mondo.

La montagna non tocca più il cielo; le nubi

non s’ammassano più come frutti; nell’acqua

non traspare più un ciottolo. Il corpo di un uomo

pensieroso si piega, dove un dio respirava.

Il gran sole è finito, e l’odore di terra,

e la libera strada, colorata di gente

che ignorava la morte. Non si muore d’estate.

Se qualcuno spariva, c’era il giovane dio

che viveva per tutti e ignorava la morte.

Su di lui la tristezza era un’ombra di nube.

Il suo passo stupiva la terra.

Ora pesa

la stanchezza su tutte le membra dell’uomo,

senza pena: la calma stanchezza dell’alba

che apre un giorno di pioggia. Le spiagge oscurate

non conoscono il giovane, che un tempo bastava

le guardasse. Né il mare dell’aria rivive

al respiro. Si piegano le labbra dell’uomo

rassegnate, a sorridere davanti alla terra.