Angelo Maria Ripellino, din ”Splendida verde vioară – Lo splendido violino verde”

67.

Nu ți-am scris de-atât de mult timp. Nu am vești de la tine. Dar

sper mereu că într-o zi ai să poți reveni

în orașul cântat de tine.

Precum navele fără de rost dispar anii.

Eu joc la Wolker. Și sunt senină. Trecutul

îl țin departe, pe margine, ca pe-un intrus.

Doar un fir de nedemnă melancolie,

ce, uneori, se strecoară sub ușă,

pe care reușesc să îl tai, prefăcându-mă

într-o mumie de Strindberg – obtuză

și decrepită.

Primăvara a inundat cu forsythie blondă

căsuța în care trăiesc și unde eu îmi repet rolurile.

E atât de greu să vorbim de departe,

atunci când scrinul inimii

ar vrea să se deschidă în murmurarea unor cuvinte simple.

Ai vedea totuși, dacă-ai veni: după secole

nu am avea ce ne spune, ar fi numai o precaută,

stângace tăcere înțepenită.

-Traducere de Catalina Franco-

_________________________

È tanto che non ti scrivo. Non ho tue notizie. Ma sempre

spero che un giorno tu possa tornare

nella città che hai cantato.

Come stupide navi si dissolvono gli anni.

Io recito al Wolker. Sono serena. Il passato

lo tengo lontano, sui margini, come un intruso.

C’è solo un filo di ignobile malinconia,

che trapela talvolta di sotto una porta,

ma io riesco a tagliarlo, fingendomi ottusa

e decrepita come una mummia di Strindberg.

La primavera ha inondato di bionde forsythie

la piccola casa in cui vivo, in cui studio le parti.

Com’è duro parlarsi a distanza,

quando l’armadio del cuore

vorrebbe aprirsi in un fiotto di chiacchiere.

Eppure vedrai, se verrai: dopo secoli

non avremo che dirci, vi sarà solo un attònito,

goffo, appallottolato, bruciante silenzio.