”Neputință de iarnă

După părerea mea, Wilhelm Lehmann (1882-1968) este unul dintre cei mai subestimați poeți din țara noastră. În orice caz, eu îl admir foarte mult. Iată una dintre poeziile sale, o poezie a timpului nostru.” – afirmă prietenul nostru, Joachim Werneburg.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Wilhelm Lehmann, ”Ora Germaniei 1947 – Deutsche Zeit 1947”

A ruginit tinicheaua, copacul urlă.

Viforul geme. Timpul e numai vaiet.

Chipul ți-e ascuțit, stomacul ți s-a lihnit,

Nici pentru corbi nu mai cade nimic.

Trupul uscat scânceste după plăcere,

Si pentru pâine se vând bărbat și femeie.

Iar eu n-am să pot nici râde nici plânge.

Căci poezia lumii pare -a se frânge.

Din clipa-n care versul i s-a pierdut,

Versul ei ultim, acela pentru surzi,

Însuși pământul s-a desfăcut,

Din amorțeala iernii, târziu trezit

Deși securea taie pe dealuri goale,

Încearcă, încearcă, încearcă iarăși.

Mâna înțeleaptă cerne amestecul:

Arde-n obraji coasta dealului,

A devenit o anemonă nisipul.

E-o grabă-n toate, în fețele încruntate.

O să înflorească aiurea. E un Nimic.

S-a destrămat încântarea? A reușit.

Eu sunt hrănit, eu ii aud cântarea.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________-

Blechdose rostet, Baumstumpf schreit.

Der Wind greint. Jammert ihn die Zeit?

Spitz das Gesicht, der Magen leer,

Den Krähen selbst kein Abfall mehr.

Verlangt nach Lust der dürre Leib,

Für Brot verkauft sich Mann und Weib.

Ich lache nicht, ich weine nicht.

Zu Ende geht das Weltgedicht.

Da seine Strophe sich verlor.

Die letzte, dem ertaubten Ohr,

Hat sich die Erde aufgemacht.

Aus Winterohnmacht spät erwacht.

Zwar schlug das Beil die Hügel kahl.

Versuch, versuch es noch einmal.

Sie mischt und siebt mit weiser Hand:

In Wangenglut entbrennt der Hang,

Zu Anemone wird der Sand.

Sie eilen, grämlichen Gesichts.

Es blüht vorbei. Es ist ein Nichts.

Mißglückter Zauber? Er gelang.

Ich bin genährt. Ich hör Gesang.