Jorge Luis Borges, ”Sâmbăta – Sábados”

Acolo e un amurg, întunecat rubin

încorporat în timp,

și un oraș orb adânc

al bărbaților care nu te-au văzut

După-amiaza tace ori cântă.

Cineva dă glas unor doruri

crucificate-n pian.

Și mereu tu – toată numai splendoare.

Chiar și când nu iubești

splendoarea ta

își risipește miracolul timpului.

Și-n tine e norocul

cum primăvara în frunza fragedă.

Iar eu nu mai sunt nimeni,

eu sunt doar dorul acel

în după-amiază pierzându-se.

Și-n tine e încântarea

precum cruzimea în sabie.

Noaptea apasă grilajul.

În pustiita odaie

oarbe – singurătățile noastre se caută.

Și glorios se petrece-n amurg

carnea ta albă.

Și e-o durere-n iubirea noastră

aidoma sufletului.

Tu

ieri, toată numai splendoare,

ești toată numai iubire, acum.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Afuera hay un ocaso, alhaja oscura

engastada en el tiempo,

y una honda ciudad ciega

de hombres que no te vieron.

La tarde calla o canta.

Alguien descrucifica los anhelos

clavados en el piano.

Siempre, la multitud de tu hermosura.

A despecho de tu desamor

tu hermosura

prodiga su milagro por el tiempo.

Esta en ti la ventura

como la primavera en la hoja nueva.

Ya casi no soy nadie,

soy tan solo ese anhelo

que se pierde en la tarde.

En ti esta la delicia

como esta la crueldad en las espadas.

Agravando la reja esta la noche.

En la sala severa

se buscan como ciegos nuestras dos soledades.

Sobrevive a la tarde

la blancura gloriosa de tu carne.

En nuestro amor hay una pena

que se parece al alma.

Tú

que ayer solo eras toda hermosura

eres tambien todo amor, ahora.