Fernando Pessoa: „Pășesc și rămân, ca Universul. – Passo e fico, como o Universo.”

Uneori, când viața pare că întârzie

Și nici durerea n-are puterea de a răni,

Și-i stins și focul nădejdii,

Cel prefăcându-se a încălzi,

Și peste ce e voință în suflet se așază

O somnolare rece și neagră,

Ce-ar părea calm

Dacă n-ar fi agonia.

Și-n tot în noi era scris,

Și în tot ce noi n-am tăgăduit,

Circuitul se închide subit:

Și încetăm să mai credem

C-am mai putea dori –

Atunci, în lacul mort în suflet,

Strâns între bolovani,

Așteptând ceasul mort și calm,

Și din depărtata briză,

Apare-o figură ce pare

Ori nimfă ori sirenă; ea

Ni se pogoară în suflet cum rugăciunea

Peste pustia din inimă,

Și, orice lucru – ce nu e vis

Nici nădejde, fiind mai degrabă o amintire

Din vremea când în copilărie

Ni se spunea

Povestea aceea străveche – atunci

Se învăluie, iar, ca un nour, ușor, durerea,

Trece, se rupe ceața, și-apare marea,

Iară din țara de nea se întoarce nava,

Iar peste lume apare clară lună.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Às vezes quando a vida como tarda

E nem a dor tem força p’ra doer,

E a esperança não tem lume com que arda

P’ra fingir aquecer,

E sobre o que é vontade na nossa alma

Cai uma obscura sonolência fria

Que se pareceria com a calma

Se não fosse (a) agonia.

E em tudo quanto foi em nós intuito,

E nos tornou possível não descrer,

Subitamente fecha-se o circuito:

Cessa poder querer —

Então num lago morto que há na alma,

Cercado de rochedos altamente,

A que esperasse a hora morta e calma,

E a brisa vaga ausente,

Uma figura surge, que parece

Sereia, ninfa, e essa □ visão

Cai como o efeito na alma de uma prece

Sobre o ermo coração,

E qualquer coisa, que não é esperança,

Que não é sonho, e é mais uma memória

De quando nos contaram em criança

Aquela antiga história,

Embala, e a dor, como uma nuvem, leve

Passa, ou a névoa rasga e há mar ao fundo,

E a nau vai regressar do país da neve,

E há luar sobre o mundo.