Else Lasker-Schüler, ”Devoțiune – Hingabe”

Mă uit la șirul de nori, la curgerea lor pe cer,

Până ce se topesc și pe calea albastră pier.

Singuratică m-am avântat în toată lumile,

Am descifrat astroglife și semnele-n om ale lunii.

Și m-am întrebat sfioasă dacă sau când

Cândva mă voi fi născut și am murit mai apoi?

Aveam pe mine îmbrăcată bătrâna haină a îndoielii,

Și, mie scrisă, vechea tristețe mișca roata vremii.

Iar fiecare tablou al lumii pe care l-am câștigat

De două ori l-am pierdut, alături de tot ce-am visat.

-traducere de Catalina Franco–

_____________________________-

Ich sehe mir die Bilderreihen der Wolken an,

Bis sie zerfließen und enthüllen ihre blaue Bahn.

Ich schwebe einsamlich die Welten all hinan,

Entzifferte die Sternoglyphen und die Mondeszeichen um den Mann.

Und fragte selbst mich scheu, ob oder wann

Ich einst geboren wurde und gestorben dann?

Mit einem Kleid aus Zweifel war ich angetan,

Das greises Leid geweiht für mich am Zeitrad spann.

Und jedes Bild, das ich von dieser Welt gewann,

Verlor ich doppelt, und auch das was ich ersann.

**

Friederich Christian Delius, ”O rochie a îndoielii”

Despre „Devotament”, de Else Lasker-Schüler

Aproape toate poeziile lui Else Lasker-Schüler sunt poezii de dragoste sau pot fi citite ca poezii de dragoste. Majoritatea ți se adresează, multe se adresează, criptate sau nu, unei persoane anume. „Devotament”, o poezie din ultimul ei volum, „Pianul meu albastru”, apăruta la Ierusalim în 1943, pare să fie o excepție: nu tu, și nici măcar un eu în fiecare strofă. Și totuși este un dialog, un poem al întrebărilor, un solilocviu cu cosmosul.

Nori, stele, luna, privirea de copil a omului în spațiu. Perspective în infinit, întrebări, momente de meditație pe care toată lumea le-a trăit și care au fost tratate în mii de poezii și cântece. Aceste versuri arată ce poate face o mare poetă cu o situație banală. Originalitatea constă mai puțin în cuvinte, imagini și metafore, deși ea reușește să creeze noi creații puternice ca ”sternoglife” și captivează semnele lunii din jurul omului cu acel dadaism discret care o caracterizează.

Originalitatea constă în timiditate, în renunțarea la orice camaraderie uluită cu cosmosul. În schimb, perseverența privirii, radicalismul: a pune la îndoială, fără triumf, fără sentimentalism, dacă sau când / m-am născut cândva și apoi am murit? Nu numai data nașterii și morții devin lipsite de importanță, dar viața în ansamblu se mută în cea mai frumoasă, aproape fericită îndoială.

Deși ultimele poezii ale lui Lasker-Schüler în special au gestul unui credincios, al unei persoane care se roagă, acesta nu este nuanțat religios – în ciuda cosmosului ca subiect, care are grijă pentru mulți oameni si este de neconceput fără factorul Dumnezeu. Nicio întrebare nu este delegată aici puterilor superioare.

Planarea și scufundarea privilegiilor în lumina de sus te face umil, dar nu mic. Înălţimea este adâncimea, adâncimea este înălţime. Asta pune totul în perspectivă și are consecințe pentru scriitoare, care ar fi brutale dacă ar fi dependentă de o viziune fixista asupra lumii: Și fiecare imagine pe care am câștigat-o despre aceasta lume / am pierdut de două ori și, de asemenea, ceea ce am visat. Poate exista o aluzie la interzicerea imaginilor de către evrei, dar aspectul subiectiv este probabil mai puternic. Aici se exprimă mai mult decât certitudinea de a nu avea o certitudine și de a nu avea voie să o aibă. Singurul lucru care încălzește promite sau da o oarecare siguranță este rochia din îndoială .

Aceasta ar fi o poezie remarcabilă și dacă s-ar intitula, să zicem, „Cerul înstelat” sau „Vedere în spațiu”. Calitatea sa este sporită mult de alegerea titlului: „Devotament”. Omul poate să-și dea viața, să se dea amăgirii, să dea speranță sau să se dea cuiva drag. Toate aceste conotații se potrivesc și îmbogățesc poemul. Presupun că Else Lasker-Schüler a ales cuvântul pentru a indica un act de dragoste. Nu numai din cauza semnelor lunii din jurul omului . Aici este mai mult în joc: afirmarea în mijlocul îndoielii, reconcilierea cu haosul, predarea cu încredere în sine, fără teamă că imaginile se sparg.

Un astfel de devotament nu este o castă armonioasă – și ea nu este pentru poezia armonioasă. Cele cinci linii duble nu sunt ridicate de metrici rigide, cuvintele se succed într-un mod neconvențional și grosier. Rima de zece ori pe – and, de două ori chiar destul de „impura”, subliniază progresul și unisonul învârtirii: roata timpului continuă să alerge.

Chiar și moartea este devotament, atunci când privirea este îndreptată în sus. Abia când scriam aceste rânduri m-am gândit la mormântul poetesei de pe Muntele Măslinilor din Ierusalim.

(Din: Frankfurter Anthologie 22. Ed. Marcel Reich-Ranicki. Insel Verlag, Frankfurt 1999) –

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Friederich Christian Delius, ”Ein Kleid aus Zweifel”

Über “Hingabe” von Else Lasker-Schüler

So gut wie alle Gedichte der Else Lasker-Schüler sind Liebesgedichte oder als Liebesgedichte zu lesen. Die meisten sprechen ein Du an, vielen richten sich, verschlüsselt oder nicht, an bestimmte Personen. “Hingabe”, ein Gedicht aus ihrem letzten, 1943 in Jerusalem publizierten Band “Mein blaues Klavier”, scheint eine Ausnahme zu sein: kein Du, und in jeder Strophe mindestens ein Ich. Und doch ist es ein dialogisches, ein fragendes Gedicht, ein Selbstgespräch mit dem Kosmos.

Wolken, Sterne, Mond, der kindliche Blick des Menschen in das Weltall hinauf. Perspektiven in die Unendlichkeit, Fragen, meditative Momente, die jeder erlebt hat und die in Tausenden von Gedichten und Liedern abgehandelt wurden. An diesen Zeilen läßt sich zeigen, was eine große Dichterin aus einer trivialen Situation zu machen versteht. Die Originalität liegt weniger in den Wörtern, Bildern und Metaphern, obwohl ihr mit einsamlich und Sternoglyphen starke Neuschöpfungen gelingen und Mondeszeichen um den Mann mit jenem diskreten Dadaismus bestechen, der so viele Lasker-Schüler-Texte auszeichnet.

Die Originalität liegt in der Scheu, im Verzicht auf jede staunende Kumpanei mit dem Kosmos. Statt dessen die Beharrlichkeit des Blicks, die Radikalität: Sich selbst in Frage stellen, ohne Triumph, ohne Sentimentalität, ob oder wann / Ich einst geboren wurde und gestorben dann? Nicht nur die Daten von Geburt und Tod werden unwichtig, sondern das Leben als Ganzes rückt in schönste, fast glückliche Fragwürdigkeit auf.

Obwohl gerade die letzten Gedichte der Lasker-Schüler den Gestus des Glaubenden, Betenden haben, ist dieses nicht religiös gefärbt – trotz des Sujets Kosmos, das für viele Menschen ohne den Faktor Gott nicht denkbar ist. Hier werden keine Fragen an höhere Mächte delegiert.

Das Schweben und die Versenkung des Blicks in die Welten all hinan machen demütig, aber nicht klein. Die Höhe ist die Tiefe ist die Höhe. Das relativiert alles und hat Konsequenzen für die Schreibende, die brutal wären, wenn sie auf feste Weltbilder angewiesen wäre: Und jedes Bild, das ich von dieser Welt gewann / Verlor ich doppelt, und auch das was ich ersann. Da mag eine Anspielung auf das Bilderverbot der Juden verborgen sein, aber stärker ist wohl der selbstkritische Aspekt. Hier ist mehr ausgedrückt als die Gewißheit, keine Gewißheit zu haben und keine haben zu dürfen. Das einzige, was wärmt und eine gewisse Sicherheit verspricht, ist das Kleid aus Zweifel.

Dies wäre schon ein überragendes Gedicht, wenn es, sagen wir, den Titel “Sternenhimmel” oder “Der Blick ins All” trüge. Seine Qualität wird noch gesteigert durch die Titelwahl: “Hingabe”. Mann kann sein Leben hingeben, sich einer Täuschung, einer Hoffnung hingeben oder sich einem geliebten Menschen hingeben. Alle diese Konnotationen passen und reichern das Gedicht an. Ich vermute, daß Else Lasker-Schüler das Wort gewählt hat, um einen Liebesakt anzudeuten. Nicht nur wegen der Mondeszeichen um den Mann. Hier geht es um mehr: um die Bejahung mitten im Zweifel, um Versöhnung mit dem Chaos, um Hingabe mit Selbstbewußtsein, ohne Angst vor dem Zerbrechen der Bilder.

Solch eine Hingabe ist keine harmonische Angelegenheit – und ist nichts für harmonische Gedichte. Die fünf Doppelzeilen werden nicht von starrer Metrik gehoben, eigenwillig und rauh folgen die Worte einander. Der zehnfache Reim auf –an, zweimal sogar ziemlich “unrein”, unterstreicht den Fortgang wie den Gleichklang des Spinnens: das Zeitrad läuft weiter.

Auch Sterben ist Hingabe, im Liegen ist der Blick nach oben gerichtet. Erst beim Schreiben dieser Zeilen dachte ich an das Grab der Dichterin auf dem Ölberg in Jerusalem.

(Aus: Frankfurter Anthologie 22. Hg. Marcel Reich-Ranicki. Insel Verlag, Frankfurt 1999)