Cesare Pavese, ”Licărul zorilor – Lo spiraglio dell’alba”

Licărul zorilor

respiră cu gura ta

dinspre cărările goale.

Sub strălucirea lor

ochii tăi par mai gri,

stropi dulci de zi

peste colinele cenușii

Pasul și răsuflarea

ca boarea zorilor

parcă învăluie casele.

Se înfioară orașul,

pietrele prind miresme ‒

tu ești trezirea, ești viața.

O stea pierdută

în licărirea zorilor,

o adiere in vânt

caldura și răsuflet –

și noaptea s-a sfarsit.

Tu ești lumina și dimineața.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________

Lo spiraglio dell’alba

respira con la tua bocca

in fondo alle vie vuote.

Luce grigia i tuoi occhi,

dolci gocce dell’alba

sulle colline scure.

Il tuo passo e il tuo fiato

come il vento dell’alba

sommergono le case.

La città abbrividisce,

odorano le pietre ‒

sei la vita, il risveglio.

Stella sperduta

nella luce dell’alba,

cigolio della brezza,

tepore, respiro ‒

è finita la notte.

Sei la luce e il mattino.