Anne Sexton, ”Arta neagră – The Black Art ”

O femeie ce scrie simte prea mult,

atâtea transe atâtea semne!

De parcă cicluri copii și insule

nu i-ar fi prea de ajuns; de parcă bocitul bârfa

cartofii nu i-ar fi niciodată de ajuns.

Și închipuie că ar putea să mute stelele.

O scriitoare, în esență, e o spioană

Dragă, fata aceea-s eu.

Un bărbat ce scrie prea multe știe,

atâtea vrăji și fetișuri!

De parcă erecții congrese produse

nu i-ar fi prea de ajuns; de parcă mașini galioane

războaie nu i-ar fi niciodată de ajuns.

Din mobilă veche îți face un arbor.

Un scriitor, în esență, e un escroc.

Dragă, tu ești acel bărbat.

Niciodată iubindu-ne,

urându-ne pân’ și pantofii și pălăriile,

prețios, prețioasă – ne iubim unul pe altul.

Ni-s mâinile blânde de-un albăstriu deschis.

Ochii ni-s plini de teribile mărturisiri.

Dar când ne căsătorim,

plini de dezgust ne pleacă copiii.

Prea multă mâncare-i aici și nu mai rămâne nimeni

ca să mănânce abundența aceea stranie.

-traducere de Catalina Franco-

__________________________-

A woman who writes feels too much,

those trances and portents!

As if cycles and children and islands

weren’t enough; as if mourners and gossips

and vegetables were never enough.

She thinks she can warn the stars.

A writer is essentially a spy.

Dear love, I am that girl.

A man who writes knows too much,

such spells and fetiches!

As if erections and congresses and products

weren’t enough; as if machines and galleons

and wars were never enough.

With used furniture he makes a tree.

A writer is essentially a crook.

Dear love, you are that man.

Never loving ourselves,

hating even our shoes and our hats,

we love each other, precious, precious.

Our hands are light blue and gentle.

Our eyes are full of terrible confessions.

But when we marry,

the children leave in disgust.

There is too much food and no one left over

to eat up all the weird abundance.