”Tăcerea nu înseamnă că cineva nu are nimic de spus. Dimpotrivă. Numai atunci când este necesar să spunem ceva nou, mai înainte de nespus, rămânem fără cuvinte. Acest lucru se vede foarte bine în declarațiile de dragoste, care nu sunt lipsite de întreruperi, de bâlbâieli și de tăceri. Când oamenii tac, ceva vrea să fie spus; dar încă lipseşte limbajul cu care s-ar putea spune. Din acest motiv, cel rămas fără cuvinte speră că sămânța cuvântului îi va fi pusă în gură. Cuvântul care vrea să fie rostit nu este în mâinile poetei. De aceea îl cere. Poezia lasă deschisă întrebarea cui i se adresează această cerere. Nu este menționat niciun nume. „Leg ein Wort” este invocarea unei persoane necunoscute, fără nume. Se deosebește de pluralul „Tăceți cu mine” din prima strofă a poeziei, care e adresat cititorilor psalmului. Schimbarea la singular în ultima strofă marchează o schimbare a persoanei căreia îi vorbește. Psalmul, care începe cu o chemare la tăcere și o tânguire asupra nașterii teribile, se termină ca un psalm al implorării.”
de prof. dr. Hildegund Keul
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Ingeborg Bachmann, ”Psalm”
1
Tăceți cu mine, cum tac toate clopotele!
După ce naște oroarea,
ticăloșenia-și caută o nouă hrană.
În Vinerea Mare atârnă pentru vedere o mână
pe firmament, două degete îi lipsesc,
și ea nu poate să jure că toate, toate
cele întâmplate nu vor fi fost nimic și că nimica
din ele n-o să se întâmple vreodat’. Ea se scufundă
în nouri roșii, îi dă deoparte pe noii ucigași
și apoi, liberă, pleacă.
În toate nopțile de pe pământul acesta
pătrunde prin ferestre, apoi întoarce cearșafurile,
astfel încât toate tainele să iasă la iveală, să se arate goale
rănile pline de hrană, durerile nesfârșite, toate –
și pentru toate gusturile.
Înmănușați, măcelarii îi țin
răsufletul golului;
luna din uşă se prăbușește peste podele,
lasă în pace acolo țăndările și mânerul…
Totul a fost pregătit pentru cele din urmă rituri.
(Sfânta Taină nu poate fi săvârșită.)
2
Ce van e totul.
Rostogolește un oraș
te scoală din praful acestui oraș,
ridică-te din praf
și ia-ți o slujbă
prefă-te
împiedecă dezvăluirea
ca nu cumva să te prindă..
Păstrează-ți promisiunile
în fața unei oarbe oglinzi în văzduh,
în fața unei uși închise în vânt.
Neumblate sunt căile coastei prăpăstioase a cerului.
3
Vai, ochi pârjoliți, voi – rezervorul de soare-al Pământului,
împovărați de povara ploii tuturor ochilor,
și împletiți și țesuți acum
de tragicii păianjenii
ai prezentului…
4
În golul muțeniei mele
tu pune un cuvânt,
de fiecare parte să crească înalte păduri,
astfel încât gura mea
intreagă să stea la umbră.
-traducere de Catalina Franco-
_______________________________
1
Schweigt mit mir, wie alle Glocken schweigen!
In der Nachgeburt der Schrecken
sucht das Geschmeiß nach neuer Nahrung.
Zur Ansicht hängt karfreitags eine Hand
am Firmament, zwei Finger fehlen ihr,
sie kann nicht schwören, daß alles,
alles nicht gewesen sei und nichts
sein wird. Sie taucht ins Wolkenrot,
entrückt die neuen Mörder
und geht frei.
Nachts auf dieser Erde
in Fenster greifen, die Linnen zurückschlagen,
daß der Kranken Heimlichkeit bloßliegt,
ein Geschwür voll Nahrung, unendliche Schmerzen
für jeden Geschmack.
Die Metzger halten, behandschuht,
den Atem der Entblößten an,
der Mond in der Tür fällt zu Boden,
laß die Scherben liegen, den Henkel …
Alles war gerichtet für die letzte Ölung.
(Das Sakrament kann nicht vollzogen werden.)
2
Wie eitel alles ist.
Wälze eine Stadt heran,
erhebe dich aus dem Staub dieser Stadt,
übernimm ein Amt
und verstelle dich,
um der Bloßstellung zu entgehen.
Löse die Versprechen ein
vor einem blinden Spiegel in der Luft,
vor einer verschlossenen Tür im Wind.
Unbegangen sind die Wege auf der Steilwand des Himmels.
3
O Augen, an dem Sonnenspeicher Erde verbrannt,
mit der Regenlast aller Augen beladen,
und jetzt versponnen, verwebt
von den tragischen Spinnen
der Gegenwart …
4
In die Mulde meiner Stummheit
leg ein Wort
und zieh Wälder groß zu beiden Seiten,
daß mein Mund
ganz im Schatten liegt.
catalinafrancoblog 