Cesare Pavese, „În fiecare noapte, întors din viață – Ogni notte, tornando dalla vita”

În fiece noapte, întors din viață,

în fața acestei mese, eu

îmi aprind o țigară

și singur îmi fumez sufletul.

Îl simt agonizând între degete

și cum se consumă arzând.

Urcă cu greu în fața ochilor

într-un fum spectral,

învăluie totul în jurul meu,

încet-încet, ca o febră.

Nu-l mai ating nici zgomotele și nici culorile vieții:

singur în sine însuși e chinuit

de-un trist dezgust

de culori și rumori.

În încăpere lumina e violentă,

dar plină de penumbre.

Afară numai eterna tăcere a nopții.

Și totuși în singurătatea rece

sufletul meu obosit

mai are încă putere

să se adune în sine,

să ardă-n amaru-i spasmodic.

Mi se contractă în mână,

apoi, distrus, se topește ca să

dispară într-o palidă ceață,

se zvârcolește cumplit, dar nu mai este el însuși.

Așa că noapte de noapte, fără scăpare și singur,

într-o tăcere înaltă,

eu îmi ard sufletul.

-Traducere de Catalina Franco-

__________________________

Ogni notte, tornando dalla vita,

dinanzi a questo tavolo

prendo una sigaretta

e fumo solitario la mia anima.

La sento spasimare tra le dita

e consumarsi ardendo.

Mi sale innanzi agli occhi con fatica

in un fumo spettrale

e mi ravvolge tutto,

a poco a poco, d’una febbre stanca.

I rumori e i colori della vita

non la toccano piú:

sola in se stessa è tutta macerata

di triste sazietà

per colori e rumori.

Nella stanza è una luce violenta

ma piena di penombre.

Fuori, il silenzio eterno della notte.

Eppure nella fredda solitudine

la mia anima stanca

ha tanta forza ancora

che si raccoglie in sé

e brucia d’un’acredine convulsa.

Mi si contrae fra mano,

poi, distrutta, si fonde e si dissolve

in una nebbia pallida

che non è piú se stessa

ma si contorce tanto.

Cosí ogni notte, e non mi vale scampo,

in un silenzio altissimo,

io brucio solitario la mia anima.