… la luce che passa e se ne va …

__________________________________

„Pot să-ți spun, draga mea, că nu m-am trezit niciodată cu o femeie lângă mine, că pe cine am iubit nu m-a luat niciodată în serios și că nu cunosc privirea de recunoștință pe care o dă o femeie unui bărbat? Și să îți amintesc că, datorită muncii mele, aveam mereu nervii încordați, și imaginația pregătită și precisă, și dorința de a mă destăinui celorlalți? Și că mă aflu pe lume de patruzeci și doi de ani? Nu poți arde lumina pe ambele părți – în cazul meu am ars-o doar pe o parte, iar cărțile pe care le-am scris sunt cenușa”. –

îi scrie Pavese prietenei sale Romilda Bollati di Saint-Pierre; în același an s-a sinucis.

“Posso dirti, amore, che non mi sono mai svegliato con una donna mia al fianco, che chi ho amato non mi ha mai preso sul serio, e che ignoro lo sguardo di riconoscenza che una donna rivolge a un uomo? E ricordarti che, per via del lavoro che ho fatto, ho avuto i nervi sempre tesi, e la fantasia pronta e precisa, e il gusto delle confidenze altrui? E che sono al mondo da quarantadue anni? Non si può bruciare la candela dalle due parti – nel mio caso l’ho bruciata da una parte sola e la cenere sono i libri che ho scritto”. –

scrive Pavese all’amica Romilda Bollati di Saint-Pierre; Il 27 agosto si uccide.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Cesare Pavese, ,,Diminețile trec senine – I mattini passano chiari”

Diminețile trec senine

și goale. Așa cum și ochii tăi

se deschideau cândva. Trecea

încet dimineața, era un vârtej

de imobilă lumină. Era tăcere.

În viață tu tăceai; Sub ochii tăi

trăiau lucruri (fără durere,

și fără febră, și fără umbră)

ca marea în zori, senină.

Unde ești tu, lumină, e dimineață.

Tu erai viață și erai tot.

În tine respiram

sub cerul încă în noi.

Nici febră și nici durere atunci,

nici umbra grea a zilei de-acum, altfel

și îngrămădită. O, tu, lumină,

îndepărtare senină, o, chinuit răsuflet,

îndreaptă-ți iar înspre noi

ochii tăi clari, imobili.

E întuneric când diminețile trec

fără lumina ochilor tăi.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

I mattini passano chiari

e deserti. Cosí i tuoi occhi

s’aprivano un tempo. Il mattino

trascorreva lento, era un gorgo

d’immobile luce. Taceva.

Tu viva tacevi; le cose

vivevano sotto i tuoi occhi

(non pena non febbre non ombra)

come un mare al mattino, chiaro.

Dove sei tu, luce, è il mattino.

Tu eri la vita e le cose.

In te desti respiravamo

sotto il cielo che ancora è in noi.

Non pena non febbre allora,

non quest’ombra greve del giorno

affollato e diverso. O luce,

chiarezza lontana, respiro

affannoso, rivolgi gli occhi

immobili e chiari su noi.

È buio il mattino che passa senza

la luce dei tuoi occhi.