Wisława Szymborska, ”Sub numai o stea – Pod jedną gwiazdką”

Îmi pare rău de coincidența numită necesitate.

Cer scuze necesității dacă greșesc.

Norocul să nu se supere, dacă-l consider al meu.

Morții să nu se supere, dacă abia-mi mai mocnesc în memorie.

Îmi cer iertare la timp pentru atâtea mii de lumi

trecute într-o clipită.

Îmi cer iertare vechii iubiri fiindcă cea nouă îmi pare prima.

Iertați-mă, voi, războaie îndepărtate, fiindcă am adus flori acasă.

Iartă-mă, rană deschisă, că m-am împuns la un deget.

Îmi cer iertare celor strigând din abis după discul cu menuetul.

Îmi cer iertare la cei din gări fiindcă eu dorm la cinci dimineața.

Iartă-mă, tu, speranță albastră, dacă mai râd câteodată.

Pustietăți, iertați-mă dacă n-alerg la voi cu o linguriță de apă.

Iar tu, șoimule, nemișcat, ani la rand, în aceeași cușcă,

cu privirea-n același punct,

iartă-mă deși ești o pasăre împăiată.

Îmi cer iertare pomului doborât pentru cele patru picioare ale mesei.

Îmi cer iertare la întrebările grave pentru răspunsuri simple.

O, Adevărule, nu-mi da prea multă atenție.

Tu, gravitate, cu mine fii măreață.

Rabdă, taină a vieții, dacă firele trenului tău ți le rup.

Suflet, nu-mi reproșa, dacă prea rar te-am avut.

Îmi pare rău și dacă nu pot să fiu peste tot.

Îmi cer iertare la toți că nu pot fi chiar fiecare.

Știu că, atât cât trăiesc, n-am nici o justificare

când chiar eu însumi îmi stau în cale.

Nu-mi face vină, limbă, când împrumut cuvinte de jale,

iar mai apoi mă trudesc să le fac să pară ușoare.

-traducere de Catalina Franco–

____________________________

Przepraszam przypadek, że nazywam go koniecznoscia.

Przepraszam koniecznosc, jesli jednak się myle.

Niech sie nie gniewa szczescie, że biore je jak swoje.

Niech mi zapomna umarli, ze ledwie tla sie w pamieci.

Przepraszam czas za mnogosc przeoczonego swiata na sekunde.

Przepraszam dawna miłosc, ze nowa uwazam za pierwsza.

Wybaczcie mi, dalekie wojny, ze nosza kwiaty do domu.

Wybaczcie, otwarte rany, ze kluje sie w palec.

Przepraszam wolajacych z otchlani za płyte z menuetem.

Przepraszam ludzi na dworcach za sen o piatej rano.

Daruj, szczuta nadziejo, ze smieje sie czasem.

Darujcie mi, pustynie, ze z lyzka wody nie biegne.

I ty, jastrzebiu, od lat ten sam, w tej samej klatce,

zapatrzony bez ruchu zawsze w ten sam punkt,

odpusc mi, nawet gdybys był ptakiem wypchanym.

Przepraszam sciete drzewo za cztery nogi stołowe.

Przepraszam wielkie pytania za małe odpowiedzi.

Prawdo, nie zwracaj na mnie zbyt bacznej uwagi.

Powago, okaz mi wspaniałomyslnosc.

Scierp, tajemnico bytu, że wyskrobuje nitki z twego trenu

Nie oskarzaj mnie duszo, ze rzadko cię miewam.

Przepraszam wszystko, ze nie moge byc wszedzie.

Przepraszam wszystkich, ze nie umiem być kazdym i kazda.

Wiem, ze poki zyje, nic mnie nie usprawiedliwia,

poniewaz sama sobie na przeszkodzie.

Nie miej mi za złe, mowo, ze pozyczam patetycznych slow,

a potem trudu dokładam, zeby wydaly sie lekkie.