Robert Walser, ”Oare de ce acest strigăt? – Weshalb dies Schallen”

Venisem de undeva, iar acum deodată

m-am ridicat, fiindcă un firicel de sunet de la fetița mea

se asemuia cu căpusorulplăpândpalidșiobosit al jucăriei.

Înduioșător, micul gest nu mi-a părut chiar așa potrivit,

fiindcă îmi pare rău atunci când în ceva, deloc îndreptățit,

încă apare dorința.

Pe ce întortocheate cărări și, vai, atât de des pervertite

pășim! „Haide, sunt bune, sunt ale tale, și – ca nicicând

înainte – țâșnește și crește, din mine spre tine, credința

fierbinte”,-mi spuneam, de parc-ar fi trebuit să mângâi

cutia mică părând c-ar vrea să-mi spună ceva rugător.

Farmecul de a trăi și liniștitele bucurii ale vieții la țară

m-au însoțit până aproape de marginea unui crâng.

Apoi au dispărut, cum totul dispare din noi, și

iarăși am auzit câteva cântece noi care mi-au dat putere.

De ce încă nu amuțește, de ce nu îngheață în mine,

De ce încă răsună

chemările strălucitoare din devastatoarele hale

ale vieții?

-traducere de Catalina Franco–

______________________________

Ich kam da so von irgendwo daher, und nun blieb ich

mit einmal stehen, weil ein Tönchen meinem Mädchen glich

an köpfchenblässlichhängenlasserischer Kleinlichkeit.

Das rührende Gebärdelein schien mir nicht recht gescheit,

das mir aus Mitleid mit der nun nicht mehr so recht

Begehrten entstand.

Auf welch verschlungenen und ach, so oft verkehrten Wegen wir gehen! „Komm, ich bin dir gut, und nach wie vor

Bricht und quillt glühnde Gläubigkeit aus mir zu dir empor“,

redet‘ ich, so, als hätte ich das Tönchen streicheln sollen,

das mir da scheinbar etwas Flehndes hat erzählen wollen.

Die Lebensfreuden und die ruh’gen Freuden auf dem Lande

begleiteten mich tönend bis zu eines Wäldchens Rande.

Doch da entschwand es, wie uns alles schwindet, und schon wieder

hörte ich irgendwelcher neu’r Erkräftigtheiten Lieder.

Warum wird es nie stumm und kalt in mir, und

Weshalb schallen

so helle Rufe aus ruinenhaften Lebens Hallen?