Georg Trakl, ”Răgaz și tăcere – Ruh und Schweigen”

Într-o pădure pustie păstorii îngroapă soarele.

Din iazu-înghețat

În mreaja lui fină un pescar prinde luna.

Într-un albastru cristal

Trăiește o pală făptură, obrajii se reazem de steaua sa;

Ori într-un somn vinețiu își înclină capul.

Totuși, neagra aripă a păsării tot mai atinge

Pe cel încă tremurând de vraja florii albastre,

Gândind la prietenoasa tăcere-a uitaților îngeri pierduți.

Din nou fruntea lui înnoptează pe stâncile lunii;

În tinerețea-i strălucitoare,

Sora apare în toamnă și-n întunecată putreziciune.

-traducere de Catalina Franco–

______________________________

Hirten begruben die Sonne im kahlen Wald.

Ein Fischer zog

In härenem Netz den Mond aus frierendem Weiher.

In blauem Kristall

Wohnt der bleiche Mensch, die Wang’ an seine Sterne gelehnt;

Oder er neigt das Haupt in purpurnem Schlaf.

Doch immer rührt der schwarze Flug der Vögel

Den Schauenden, das Heilige blauer Blumen,

Denkt die nahe Stille Vergessenes, erloschene Engel.

Wieder nachtet die Stirne in mondenem Gestein;

Ein strahlender Jüngling

Erscheint die Schwester in Herbst und schwarzer Verwesung.