Amelia Rosselli, ”Primăvară, o, primăvară – Primavera, primavera”

Primăvară, o, primăvară cu îndestulare

șuvoaiele tale strâmbe, pădurile tale

de pini visează la escapade, tu nu ai

spaima de iarnă pe care o am eu,

când vântul mă înfioară.

Tu sfâșii crengile la grădinari, sameni

neliniști în sufletul meu (în fața cărui cuminte

eu mă așez în genunchi), tu încerci a mă

convinge că tot ce are vreun rost

nu are niciun fine.

Ori îți închipui că te evapori, vicleană

ascunsă de câte un nour de ploaie

neverosimil de încărcat.

Dar plânsul meu – ori mai degrabă o sfârșeală

ce nu se poate întoarce

la adăpost – se tot amestecă-n frunzele care

ieri mi-apăreau ca dorință, chiar ca tandrețe,

și care acum îmi împrăștie râvna.

Ar trebui să trăiesc, și să decantez

chiar și aceste meleaguri, pârâuri, dealuri,

dar nu știu cum: tu bobul ți l-ai ucis

în gâtul meu.

Te asameni mie: care între-o moarte

și alta, de ușurare, îmi trag răsufletul,

dar nu mă supăr; ori să mă înfurii? de-a ta

agonizantă asemănare în vreme ce tu râzi.

Și-i blestemă pe oameni: și e mai mândră

de tine decât de spațiul care te chinuie

purtându-mi-te în brațe. Eu

strâng în brațe o palidă mumie ce nu

miroase deloc: și-i ies semințe din

ochi, și lacrimi, și leacuri și virgule,

și în casă tu nu tu aduci niciun munte,

nici pe acele surori, asupra ta veghind,

tu nu le poți face a rodi.

De fapt, arăți ca un mort în sicriu

și nu-mi rămâne decât

să bat și cuiele.

-traducere de Catalina Franco–

___________________

Primavera, primavera in abbondanza

i tuoi canali storti, le tue pinete

sognano d’altre avventure, tu non hai

mica la paura che io tengo, dell’inverno

quando abbrividisce il vento.

Strappi rami agli orticoltori, semini

disagi nella mia anima (la quale bella

se ne sta in ginocchio), provi a me

stessa che tutto ciò che ha un fine

non ha fine.

Oppure credi di dileguarti, sorniona

nascosta da una nuvola di piogge

carica sino all’inverosimile.

Ma il mio pianto, o piuttosto una stanchezza

che non può riportarsi nel rifugio

strapazza le foglie, che ieri

mi sembravano voglie, tenerezze anche

ed ora sperdono la mia brama.

Di vivere avrei bisogno, di decantare

anche queste spiagge, o monti, o rivoletti

ma non so come: hai ucciso il tuo grano

nella mia gola.

Assomigli a me: che tra una morte

e l’altra, tiro un sospiro di sollievo

ma non mi turbo; o mi turbo? del tuo

sembrare agonizzante mentre ridi.

E bestemmia la gente: è più fiera

di te che dello spazio che ti strugge

portandoti fra le mie braccia. E io

stringo una pallida mummia che non

odora affatto: escono semi dai suoi

occhi, pianti, virgole, medicinali

e tu non porti il monte nella casa

e tu non puoi fruttificare, queste

sorelle che ti vegliano.

Sembri infatti un morto nella cassa

e non ho altro da fare che di battere

i chiodi nella faccia.

din „Document” (1966-73)

**

**

Amelia Rosselli s-a născut la Paris în 28 martie 1930 şi a murit la Roma, pe 11 februarie 1996. În atenția publicului italian ajunge cu o selecție de 24 de poezii apărută la inițiativa lui P.P. Pasolini în revista literară „Il Menabò”. Debutează editorial în 1964 cu Variazioni belliche. Detașându-se de opțiunile estetice ale neoavangardiștilor, Rosselli își creează propriul idiom poetic, un laborator de prelucrare a conținuturilor inconștientului cu ajutorul unui limbaj experimental, plurilingv, care încorporează ritmuri și articulații sonore preluate din muzică.

Același Pasolini remarcă, dintru început, efectul „lapsus” al poeziei rosselliniene, provocat de anarhia sintaxei și a structurilor gramaticale, de elipsele și suspensiile de ritm și sens. E o poezie care urmează îndeaproape traseul labirintic al traumei inițiale suferite în copilărie – tatăl, Carlo Rosselli, membru cunoscut al Rezistenței antifasciste, este asasinat în anul 1937. Urmează, pentru tânăra Amelia, anii nomazi din Anglia, America și Italia, perioadele de internare în diferite clinici psihiatrice, pierderea prematură a mamei și a câtorva prieteni apropiați. Frecventele depresii n-o împiedică să se dedice, în anii de maturitate, unor studii aprofundate de muzicologie și teorie literară. Revenind în Italia, se interesează de asemenea de filosofie și de psihanaliza jungiană.

Rosselli vorbea nativ italiana (din partea tatălui), engleza (din partea mamei) și franceza, limbi care se încrucișează în discursul poetic, până la anularea limitelor formale și interiorizarea fenomenului lingvistic. În culegerea de eseuri Spazi metrici, unde face lumină asupra opțiunilor stilistice și asupra propriei poetici în general, Rosselli precizează că „un cuvânt nu are doar sunet; dimpotrivă, uneori n-are sunet deloc, ci doar reverberează în minte ca idee. Limba în care uneori scriu e una singură, în schimb experiența sonoră asociativă ține cu siguranță de mai multe culturi.”

Volumele de versuri ulterioare, Serie ospedaliera (1969), Documento (1976), Appunti sparsi e persi (1983), Sleep (1992) ș.a. aduc și acestea mărturia însingurării, a maniilor și a neputinței de a ieși din cercul strâmt al traumei. Prin frecventele repetiții și resuscitări de teme și motive, prin recurgerea la aliterații și asonanțe, autoarea caută să dibuiască și să fixeze o ordine în interiorul haosului. Efortul de obiectivare este constant și devine chiar o marcă stilistică. În spatele fiecărui obiect par să rezide tot atâtea replici ale morții care o însoțește constant pe Rosselli, până când o acaparează definitiv. Pe ultima filă de jurnal, poeta notează: „Și astfel s-a făcut lumină clară: a știut că-și descoperise dimensiunea vitală: a nu ști, a nu vedea, a nu înțelege.”

Amelia Rosselli se sinucide la 11 februarie 1996, aruncându-se de la fereastra mansardei sale din centrul Romei.

Dana-Alexandra Popa