Amelia Rosselli, ”Iadul luminii – L’inferno della luce”

Iadul luminii era iubirea. Iadul iubirii

fusese sexul. Iadul din lume era uitarea

simplelor reguli de viață: hârtia ștampilată și protocolul

simplu. Patru greoaie îmbucături patru

prieteni morți cu pistolul în mână pe pat patru acorduri

dinspre pian dând o speranță nouă.

-traducere de Catalina Franco–

___________________________

L’inferno della luce era l’amore. L’inferno dell’amore

era il sesso. L’inferno del mondo era l’oblio delle

semplici regole della vita: carta bollata ed un semplice

protocollo. Quattro lenti bocconi sul letto quattro

amici morti con la pistola in mano quattro stecche

del pianoforte che ridanno da sperare.

**

da “Serie ospedaliera” (1963-65)

**

Amelia Rosselli s-a născut la Paris în 28 martie 1930 şi a murit la Roma, pe 11 februarie 1996. În atenția publicului italian ajunge cu o selecție de 24 de poezii apărută la inițiativa lui P.P. Pasolini în revista literară „Il Menabò”. Debutează editorial în 1964 cu Variazioni belliche. Detașându-se de opțiunile estetice ale neoavangardiștilor, Rosselli își creează propriul idiom poetic, un laborator de prelucrare a conținuturilor inconștientului cu ajutorul unui limbaj experimental, plurilingv, care încorporează ritmuri și articulații sonore preluate din muzică.

Același Pasolini remarcă, dintru început, efectul „lapsus” al poeziei rosselliniene, provocat de anarhia sintaxei și a structurilor gramaticale, de elipsele și suspensiile de ritm și sens. E o poezie care urmează îndeaproape traseul labirintic al traumei inițiale suferite în copilărie – tatăl, Carlo Rosselli, membru cunoscut al Rezistenței antifasciste, este asasinat în anul 1937. Urmează, pentru tânăra Amelia, anii nomazi din Anglia, America și Italia, perioadele de internare în diferite clinici psihiatrice, pierderea prematură a mamei și a câtorva prieteni apropiați. Frecventele depresii n-o împiedică să se dedice, în anii de maturitate, unor studii aprofundate de muzicologie și teorie literară. Revenind în Italia, se interesează de asemenea de filosofie și de psihanaliza jungiană.

Rosselli vorbea nativ italiana (din partea tatălui), engleza (din partea mamei) și franceza, limbi care se încrucișează în discursul poetic, până la anularea limitelor formale și interiorizarea fenomenului lingvistic. În culegerea de eseuri Spazi metrici, unde face lumină asupra opțiunilor stilistice și asupra propriei poetici în general, Rosselli precizează că „un cuvânt nu are doar sunet; dimpotrivă, uneori n-are sunet deloc, ci doar reverberează în minte ca idee. Limba în care uneori scriu e una singură, în schimb experiența sonoră asociativă ține cu siguranță de mai multe culturi.”

Volumele de versuri ulterioare, Serie ospedaliera (1969), Documento (1976), Appunti sparsi e persi (1983), Sleep (1992) ș.a. aduc și acestea mărturia însingurării, a maniilor și a neputinței de a ieși din cercul strâmt al traumei. Prin frecventele repetiții și resuscitări de teme și motive, prin recurgerea la aliterații și asonanțe, autoarea caută să dibuiască și să fixeze o ordine în interiorul haosului. Efortul de obiectivare este constant și devine chiar o marcă stilistică. În spatele fiecărui obiect par să rezide tot atâtea replici ale morții care o însoțește constant pe Rosselli, până când o acaparează definitiv. Pe ultima filă de jurnal, poeta notează: „Și astfel s-a făcut lumină clară: a știut că-și descoperise dimensiunea vitală: a nu ști, a nu vedea, a nu înțelege.”

Amelia Rosselli se sinucide la 11 februarie 1996, aruncându-se de la fereastra mansardei sale din centrul Romei.

Dana-Alexandra Popa