Yves Bonnefoy, ”Casa natală”

I

Mă deșteptam, eram la casa natală,

Spuma lovea în stâncă,

Nici o pasăre, numai vântul valul să-l ducă și să-l aducă

Mireasmă de cer de jur împrejur

Cenușă, de parcă colinele ascundeau focuri

Altundeva istovind universul.

Am intrat în verandă, masa era așezată,

Apa lovea bufetul, picioarele mesei.

Trebuise totuși să intre, ea, cea fără de chip

Cum aș fi vrut să știu cine scutură ușa

Din coridor, pe partea din întuneric a scării, zadarnic însă,

Atât de sus ajunsese apa în sală.

Am răsucit de mâner, el rezista

Deslușeam deja zvonuri de partea cealaltă,

Râsete de copii în iarba înaltă.

Și jocuri, ale altora, de-a pururi alții, în bucuria lor.

II

Mă trezeam, era casa natală,

Ploua încetișor în toate odăile,

Am trecut de la una la alta, uitându-mă

La apa ce strălucea pe oglinzile

Adunate de peste tot, unele sparte sau chiar

Aruncate între mobilier și perete

Din oglindirea lor uneori ieșea

Câte-un chip, râzând cu o dulceață

Mai mare și altfel decât se află pe lume.

Și-am atins, ezitând, în imagine

Șuvițele împrăștiate ale zeiței,

Văzut-am sub vălul apei

Fruntea ei tristă, distrasă ca de fetiță.

Uimire între a fi și a nu fi,

O mână ezitândă s-atingă aburul,

Am ascultat apoi depărtându-se râsul

Pe coridoarele casei abandonate.

Aici, nimic altceva decât avuția visului,

Mâna întinsă care nu trece

Apa rapidă, unde se pierde amintirea.

III

Mă deșteptam, era la casa natală,

Și era noapte, arborii se înghesuiau din toate părțile

în jurul ușii noastre,

Eram singur în pragul vântului rece,

Dar nu, nu de tot singur, fiindcă două ființe mari

Pe deasupra-mi, prin mine-și vorbeau.

Una, în spate,-o bătrână, rea, cocoșată,

Cealaltă afară ca un felinar de dreaptă,

Frumoasă, ținând paharul ce i se da,

Bând lacomă, nerăbdătoare.

Voiam să-mi bat joc, cu siguranță nu,

Mai bine să fi scos un strigăt de dragoste

Dar cu ciudățenia disperării,

Iar otrava fu peste tot în membrele mele,

Batjocorită, Ceres îl distrusese pe cel ce-o iubise.

Astfel vorbește azi viața în viață zidită.

IV

O altă dată.

Era întuneric încă. Aluneca apă

-N tăcere pe țărâna neagră,

Și știam că n-o să am nimic de făcut

Decât să-mi amintesc, și am râs,

M-am aplecat, am luat din noroi

Un braț de ramuri și frunze,

Am ridicat grămada, care aluneca

Din brațele-mi strânse la piept,

Dar ce-o să faci cu lemnele astea, de unde,

Cu zgomotul culorii în ele, atâta absență urcă,

N-avea importanță, mergeam grăbit, căutând

Cel puțin un hangar, pentru încărcătura

De ramuri, peste tot plină de

Unghiuri, de ascuțimi, de vârfuri, de țipete.

De vocile care-aruncau atâtea umbre pe drum,

Ori mă chemau, și m-am întors,

Cu inima înfrigurată, pe drumul gol.

V

Dar, în același vis,

Eu stau culcat, pe fundul unei bărci

Cu fruntea, cu ochii al scândura curbată

Unde-ascult lovind din adâncuri râul

Și dintr-o dată prova se urcă,

Îmi imaginez că-i deja estuarul,

Rămân însă cu ochii țintă la lemnul

Cu miros de gudroane, de cleiuri.

Prea largi, prea luminoase, imaginile

Adunate în somnu-mi.

De ce-aș revedea, acolo în afară lucrurile

Ale căror cuvinte-mi vorbesc, dar fără să mă convingă,

Îmi doresc țărmul mai înalt, ori mai puțin sumbru.

Așa că renunț la locul acesta care se mișcă

Sub trupul care se caută, și mă ridic,

Prin casă trec din odaie-n odaie,

Nenumărate-s acum,

Aud voci țipând în spatele ușilor,

Sunt prins între-aceste dureri ce lovesc

În tocurile dărăpănate, și mă grăbesc,

Prea apăsătoare mi-e noaptea

Care durează, intru înspăimântat

Într-o odaie cu pupitre înghesuite,

Vezi, mi se spune, aici era sala de clasă,

Iată, pe pereți primele tale desene,

Uite copacul, uite și câinele ce schelălăie,

Și harta aceea, de pe peretele

Îngălbenit, cu contururi și nume decolorate,

Capitularea asta a munților și a râurilor

În fața albului ce străbate limbajul,

Iată, singura-ți carte aceasta fuse. Isis din ipsosul

Din zidul acestei săli, ce se cojește,

N-avut-a nicicând, ea, nici n-o să mai aibă o alta

Ție să se întredeschidă, în tine să se fi închis.

VI

Mă deșteptam, însă călătoream,

Trenul alergase noaptea întreagă,

Acum se îndrepta spre niște nori uriași

Strânși acolo jos, zorii sfâșiați

În unele clipe de dantelele fulgerului.

Urmăream răsăritul lumii

În tufișurile de la terasament; și deodată

Acest alt foc, la marginea unui câmp

De pietre și vii. Vântul și ploaia

Făcuseră o perdea de fum pe pământ,

Dar o flacără roșie se înălța,

Luând cu mâinile întregi partea de jos a cerului.

De când arzi tu oare, foc al vierilor?

Cine v-a vrut aici pe pământ și pentru cine?

După care se făcu ziuă; soarele

Din toate părțile își arunca săgețile-miile

În compartimentul cu visători

Cu capul clătinându-se încă, pe dantela

Pernelor de lână albastră. Eu nu dormisem,

Prea de mult timp aveam încă vârsta nădejdii,

Îmi dădusem cuvintele mele munților,

Pe care-i vedeam venind prin ferestre.

VII

Îmi amintesc, era într-o dimineață, vară,

Fereastra întredeschisă, m-apropiai,

Și l-am zărit pe tata în fundul grădinii.

Nu se mișca, se uita

La ceva, parcă fără de sine,

Aplecat, cum era, dar îndreptându-și

Privirea spre neîmplinit, spre imposibil.

Dăduse deoparte grebla și sapa,

Era proaspăt aerul în dimineața aceea a lumii,

Dar de nepătruns e chiar prospețimea, și crudă

Amintirea dimineților copilăriei.

Cine era el, cine fusese el în lumină,

N-o știam, nu știu încă.

Dar îl văd și pe bulevard,

Înaintând încet, de prea mare oboseală

Cu gesturile-i de altă dată îngreunate,

Se întorcea de la muncă, în timp ce eu

Cu câțiva din clasa mea mă plimbam

La începutul după-amiezii încă fără durată.

Acelei treceri, din depărtare zărite,

Fie-i dedicate cuvintele pe care-a le spune nu știu.

(În sufragerie

În după-amiaza unei duminici de vară –

De prea multă căldură, obloanele închise

Masa curată, când el propusese

Cărți, fiindcă alte imagini nu existau

În casa părintească spre a împlini

Chemarea visului, însă el iese

Și imediat copilul cel rău ia cărțile,

Înlocuiește cu acelea ale altui joc

Toate cărțile câștigătoare, apoi așteaptă

Înfrigurat reluarea partidei, și să câștige

Cel ce-a pierdut, și cu atâta glorie,

Încât el să vadă în asta un semn, din care să-și fi hrănit

Neștiută de el, copilul, cine știe care speranță.

După care două căi se despart și dintre ele una

Se pierde, și chiar imediat, și va fi fost

Totuși uitarea, uitarea cea lacomă.

Aș fi șters

De-o sută de ori cuvintele-acestea de peste tot, în versuri, în proză,

Dar nu pot

Face ca ele să nu se întoarcă în cuvântul meu.)

VIII

Deschid ochii, este tot casa natală,

Și chiar aceea ce-a fost și nimic mai mult

Aceeași sufragerie mică a cărei fereastră

Dă către-un piersic ce nu mai crește.

Un bărbat și o femeie se așează

În fața acelei ferestre, unul față cu altul,

Din când în când își vorbesc. Copilul

Din fundul grădinii îi vede, se uită la ei,

El știe că din aceste cuvinte se poate naște.

În spatele părinților, odaia e-n întuneric.

Omul tocmai s-a întors de la lucru. Oboseala –

Singurul nimb al gesturilor

Care-i fusese dat unui fiu să întrevadă –

De țărmul acesta-l desparte deja.

IX

Apoi venit-a o zi

Când am auzit acel vers teribil de Keats,

Evocarea lui Ruth „when sick for home,

She stood in tears amid the alien corn”.

Or, acestor cuvinte,

nu trebuia să le pătrund sensul

ele-n mine erau din copilărie încă,

Trebuia doar să-l recunosc, și să-l iubesc,

Când din inima vieții mele s-a întors.

De fapt, ce-mi fu dat să adun,

Din evaziva prezență maternă

Dacă nu sentimentul exilului și lacrima

Ce-i tulburase privirea ce căuta a vedea

În lucrurile de aici locul ei pierdut?

X

Viața, așadar; și-a fost din nou

O casă natală. În jurul nostru

Hambarul de mai sus de pierduta biserica,

Jocul de umbre ușoare ale norilor la răsărit,

Și în noi mireasma de paie uscate,

Care părea rămasă ca să ne aștepte

De la ultimul sac urcat, de grâu ori secară-n

Lumina fără sfârșit a acelui cândva

Al verilor cernute de încălzitele țigle.

Eu presimțisem că era ziuă, și

M-am trezit și din nou m-am întors

Spre-aceea care visa lângă mine

În casa pierdută. Tăcerii ei

Să-i fie dedicate, seara,

Cuvintele acele ce par a vorbi despre altceva.

(Mă deșteptam,

Iubeam zilele-acelea pe care le-aveam, zile păstrate

Cum trece alene un râu, chiar dacă-i

Prins deja în zgomotul undelor mării.

Înaintau, cu măreția prea simplelor lucruri,

Vasele mari cu tot ce-i dispusă să ia

Umana viață precară pe nava

Care era muntele din juru-ne.

O, amintire,

Ele acopereau cu zgomot bătăile

Tăcerii lor, apa pe pietre, vocile noastre,

Iar înainte de asta ar fi fost moartea,

Dar cu acea culoare lăptoasă la capătul plajei

Seara, pe când copiii

Se plimbă, departe, și râd în apa calmă și încă se joacă.)

XI

Și eu plec, și e pe o cale

Ce urcă și se întoarce, cu dune cu ierburi

Dincolo de sunetul încă de nevăzut, uneori cu

Binele furișat din ciulinul albastru printre nisipuri.

Aici timpul e-n creștere, deja parcă e

Apa cea veșnică urcând în spumă.

Sunt la doi pași de țărm.

Și văd cum o navă așteaptă în largul

Întunecat, ca un candelabru cu multe ramuri

Învăluite-n flăcări și-n fum.

Ce vom face? se strigă de peste tot,

N-ar trebui să dăm ajutor la cei de acolo care-ar

Voi să ajungă la țărm? da, proclamă umbra,

Și-i văd pe înotători, care-n noapte,

Se îndreaptă spre navă și poartă

Într-o mână, pe apa neliniștită,

Lămpi, cu banderole lungi de culoare.

E însăși frumusețea, la locul nașterii,

Când ea nu e încă decât adevăr.

XII

„Frumusețe și adevăr”, însă strigătele

Încă se aud peste înaltele unde. Cum o să facem

Ca să se audă speranța în tumult,

Cum o să facem ca,-îmbătrânind, să renaștem,

Iar dinăuntru să se deschidă casa,

Ca să nu fie doar moartea cea care împinge

Afară pe cel cerând un loc spre-a se naște.

Și înțeleg acum c-a fost Ceres aceea

Ce-n noapte-mi părea a căuta un refugiu

Pe când se bătea la ușă, și din afară,

Deodată apărea frumusețea-i, lumina-i

Precum și dorința-i, nevoia-i de-a bea

Cu lăcomie din cupa speranței,

Căci fusese pierdut însă de regăsit

Cumva, copilul necunoscut de ea,

De ea, divina totuși și în sine bogata,

Spre-a-l ridica în flacăra grâului tânăr

Pentru ca el să râdă, în dovedirea vieții,

Având lăcomia, pofta zeului morților.

O, milă pentru Ceres și nu batjocură,

Întâlniri la răspântie-n noaptea adâncă,

Strigăte de chemare-n cuvinte, chiar și fără răspuns,

Cuvânt, chiar obscur, dar care s-o poată

Iubi în sfârșit pe Ceres cea care suferă, caută.

_______________________________

-traducere de Catalina Franco-

________________________________