„Dar eu nu am nimic, nu pot să fac nimic, din păcate nu posed nimic, iar în imensitatea lumii nu sunt decât un om sărac, slab și neputincios. Dacă mă destram și mă duc în iad, ce se va rupe, ce se va fi pierdut? Un zero. Eu, ca individ, sunt un zero.”

Robert Walser

**

„Suspinul este melodia șoaptei walseriene. Dezvăluie proveniența subiectelor lui preferate. Nebunia și nimic altceva. Sunt personaje care au trecut prin nebunie și din acest motiv rămân de o superficialitate sfâșietoare, complet inumană, imperturbabilă. Dacă am vrea să definim, într-un cuvânt, ce este amuzant și îngrozitor la ei, am putea spune: toți sunt vindecați. Bineînțeles că nu vom ști niciodată care a fost procesul de tratament, decât dacă ne aventurăm în povestea lor”.

Walter Benjamin

**

În ianuarie 1929, Robert Walser și sora lui Lisa s-au prezentat la o clinică de boli nervoase de lângă Berna. De atunci și până la moartea sa în 1956, a locuit mereu într-un azil de bătrâni, unde a fost ținut pe baza unui diagnostic foarte general de tulburări psihice. Relațiile cu lumea erau aproape inexistente pentru el în acei ani și, se pare, nedorite. Din incinta clinicii Walser a ieșit doar pentru plimbări lungi. Și timp de douăzeci de ani a fost adesea însoțit de criticul Carl Seelig, care a editat și publicarea scrierilor lui Walser într-o perioadă în care numele lui părea uitat. Această carte s-a născut din însemnările lui Seelig: vom găsi, cu o intensitate aproape dureroasă, prezența fizică a lui Robert Walser, pasul lui, «fața sa rotundă, copilărească, parcă despărțită în jumătate de un fulger». Și vom găsi ieșirile lui abrupte, bruște, uneori chinuitoare, sau o falsă normalitate suspendată peste abis, care ating tot felul de subiecte, de la autorii preferați la viața lui trecută, la evenimentele lumii. Niciun scriitor nu a reușit vreodată să ne transmită un asemenea fior spunând că arta trebuie să fie „iubitoare”. Pentru Walser, nebunia pare să fi fost cel mai bun pretext pentru a-și îndeplini singurul scop din ultimii douăzeci și șapte de ani: „de a dispărea cât mai discret posibil”. Pe măsură ce îl urmăm pe cărările de la Appenzell, el ni se pare ca cea mai apropiată figură de ultimul Hölderlin. Și ceea ce Walser a scris despre Hölderlin se aplică mai ales lui Walser însuși: „Hölderlin a considerat că este convenabil, într-adevăr respectuos, să renunțe la intelectul său sănătos la patruzeci de ani: cu aceasta le-a oferit multora ocazia să-l compătimească în cel mai încântător și mai plăcut mod. Emoția este ceva care care face sănătății și, prin urmare, este bine primită”.

–

În dimineața de Crăciun din 1956, Robert Walser a părăsit institutul singur pentru una dintre plimbările obișnuite. Câteva ore mai târziu a fost găsit mort pe un versant acoperit de zăpadă. Stătea întins, cu capul ușor îndoit, cu gura deschisă, iar pe față avea o expresie care semăna cu un zâmbet ușor.

În ziua în care civilizația europeană sărbătorește apariția Veștii bune, ziua Nașterii fericite, în acea zi Robert Walser și-a întâlnit moartea. Era 25 decembrie 1956 când, în timpul unei plimbări solitare în jurul orașului Herisau, în cantonul elvețian Appenzell unde s-a născut în 1878, s-a prăbușit la pământ pentru totdeauna. De mai bine de douăzeci de ani era oaspete, pentru tulburări psihice, al clinicii cantonale Waldau, acel azil pe care Canetti l-a numit cândva „mănăstirea epocii moderne”, singura sferă în care lupta pentru existență nu există. De mai bine de douăzeci de ani, prietenul și apoi tutorele lui – Carl Seelig – îl vizita și făcea lungi plimbări cu el pe alei; vorbeau despre viață și scris, chiar dacă Walser nu mai scrisese de când fusese internat, se opreau la prânz într-o tavernă pe drum și se întorceau seara. Din amintirile acelor zile s-au născut plimbările luminoase cu Robert Walser, o carte care nu numai că dezvăluie colțuri de existență ale unui om rănit de Frumusețe, dar se ivește și sensul intim al plimbării: a se încredința unei călătorii în care totul este sarbatoresc, simplu, imediat. De-a lungul acelor plimbări, Walser a putut să exprime ceea ce credea despre lumea literară: că nu voia să facă parte din bisericuțele intelectuale și că vedetismul ii făcea greață, pentru că-l degrada pe scriitor până la lustruirea pantofilor. Își scrisese cărțile ca un țăran pentru care semănatul și cositul sunt , „o treabă ca oricare alta”. Și-a asumat așadar scrisul ca mod de viață, dar de pe margine, în rândul al doilea, pentru că scriitorul, care nu este sau nu mai este curtean, poate respira „doar în regiunile inferioare”. Scrierea, respirația și mersul, dar în regiunile inferioare, unde nu apare, nu se vede: un mod grațios și distinct de a dispărea, de a fi nimic. O poate face scriitorul și o poate face vagabondul, cel care, într-o lume care acum zace în neant, răspunde cu nimic. Dragostea lui Walser pentru nimic este mult mai radicală decât cea hrănită de un nihilist: nu este necesar să anihilezi, este suficient să înțelegi că nu este nevoie de nimic, este suficient să împărtășești destinul nulității lucrurilor. Aceasta este frumusețea paginilor sale, unde nimicul este blând, iubitor, toarce și cere mângâieri. După una dintre plimbările cu Walser, Seelig a recunoscut într-o zi că „este destinul nostru să mergem la plimbare”. O frază liniștită și tristă, care ascunde în schimb o formă de bucurie și o față a neantului secolului XX. Cealaltă față care se manifestă grație poveștii lui Walser este condiția servituții: lumea pe care el o investighează în propria narațiune și care își propune și cu o anumită obsesie să locuiască efectiv, este cea a fuziunii cu condiția servilă. Personajul tipic al ficțiunii lui Walser, chemat constant în prim-plan, este individul care, în loc să concureze pentru preeminență și supremație, așa cum ne-a învățat norma socială, se pregătește în mod conștient să devină „un zero magnific, rotund ca o minge. „. De-a lungul vieții, Walser a căutat locuri de muncă cu roluri subordonate: a fost avocat și funcționar de librărie, a lucrat ca ucenic într-o bancă și într-o fabrică de mașini de cusut; aspirația sa cea mai înaltă era să fie slujitor, a urmat un curs de specialitate și a ajuns să-și realizeze visul: un slujitor într-un castel silezian. Era atunci un om cu spirit total supus, un om în care negația trăia așadar într-o formă devastatoare, pentru că era îmblânzită de bunăvoință, prin bunăvoință. Nu există nimic mai supărător radical decât un slujitor care a ales să fie astfel și care este fericit să o facă. Blândul Walser poate fi plasat în rândurile celor cu care te confrunți cu ceva cu nimic? Trecătorul tenace Walser, care pare să se cufunde în realitate într-un mod visător și indiferent, este un sedițios subtil, atât de precis se află în impasibilitatea sa exemplară față de lume și de tot ceea ce distruge lumea. Merge, ii roagă pe misterioșii jandarmi care par să-i blocheze drumul să-l lase să treacă, cere doar să-si poată continua mersul. Carl Seelig, în timpul uneia dintre plimbările cu prietenul său, a insinuat că opera lui va dura în timp. Walser a răspuns că este un zero și ca voia să rămână așa. Criticul de la „Neue Zürcher Zeitung” avea dreptate, comentând la 29 decembrie 1956 moartea lui Walser: „Am trăit cu opera acestui poet și am crezut că a dispărut deja din această lume”. Nimeni nu observase că Walser era încă în viață, dispărut în clinica cantonală de tulburări mintale. Devenise cu adevărat magnificul zero în formă de minge care și-a dorit să fie. Acel zero în care a simțit întreaga esență a omului, așa cum este când ești slujitor – și esența lumii, așa cum este când nu ești nimic.

Din prefața la cartea lui Karl Seelig, ”Plimbări cu Robert Walser”

_______________________________

-Traducere de Catalina Franco –