John Keats, ”Singuratate – Solitude”

Singurătate, dacă cu tine va fi să trăiesc,

Fie măcar departe de adunătura confuză

A unor case întunecate; vino cu mine sus,

Unde ni se dezvăluie firea, coasta înflorită

Și valea dulce, și unde curgerea cristalină

A pârâiașului pare a fi doar o singură clipă;

Stai strajă cu mine unde e cuibu-n copac,

Și iute-n înalt saltă cerbul, unde sălbatic

Din floare in floare zburând trăiește albina.

Le-aș urmări bucuros și cu tine. Dar dulcele

Taifas al unei minți inocente, dacă cuvintele

Sunt minunate imagini ale gândirii alese, e

Pentru sufletul meu fericire. Omul e aproape

Ca zeii când locuiește în el un spirit asemene.

-traducere de Catalina Franco–

____________________________

O Solitude! If I must with thee dwell,

Let it not be among the jumbled heap

Of murky buildings; climb with me the steep, –

Nature’s observatory – whence the dell,

Its flowery slopes, it’s river’s crystal swell,

May seem a span; let me thy vigils keep

‘Mongst boughs pavillion’d, where the deer’s swift leap

Startles the wild bee from the fox-glove bell.

But though I’ll gladly trace these scenes with thee,

Yet the sweet converse of an innocent mind,

Whose words are images of thoughts refin’d,

Is my soul’s pleasure; ad it sure must be

Almost the highest bliss of human-kind,

When to thy haunts two kindered spirits flee.