Un portret al iubitei – Te cam ia cu ceață …

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ingeborg Bachmann, ”Pământ de ceață Nebelland”

„Iarna iubita mea e

printre animalele codrului.

C-ar trebui să mă întorc

mai înainte de zori

vulpea o știe și râde.

Și cum mai tremură norii! Mie

pe gulerul de zăpadă

îmi cade un strat de gheață subțire.

Iarna iubita mea-i

un pom printre pomi și invită

nefericitele ciori

în crengile ei frumoase. Ea știe

că la ivirea zorilor

vântul ridică

rochia ei de seară

înțepenită și înghețată

și mă gonește acasă.

Iarna iubita mea e

printre pești și e mută.

Aparținând de apele, pe care linia

înotătoarelor le mișcă pe dinăuntru,

eu stau pe țărm și privesc,

până mă alungă sloiurile,

cum se scufundă și se întoarce.

Și din nou izbit

de strigătul de vânătoare al păsării,

ce-și întărește aripile

chiar pe deasupra mea, eu cad

în câmp deschis: ea jumulește găinile

și îmi aruncă o claviculă

albă. O iau de gât și plec prin puful amar.

Iubita mea este necredincioasă,

știu că uneori

plutește în oraș pe tocuri,

prin baruri ea își sărută

adânc ochelarii pe gură cu paiul,

și-i vin cuvintele pentru toată lumea.

Dar eu nu înțeleg acest limbaj.

Pământ de ceață am văzut,

suflet de ceață am mâncat.

-traducere de Catalina Franco–

______________________________-

Im Winter ist meine Geliebte

unter den Tieren des Waldes.

Dass ich vor Morgen zurückmuss,

weiss die Füchsin und lacht.

Wie die Wolken erzittern! Und mir

auf den Schneekragen fällt

eine Lage von brüchigem Eis.

Im Winter ist meine Geliebte

ein Baum unter Bäumen und lädt

die glückverlassenen Krähen

ein in ihr schönes Geäst. Sie weiss,

dass der Wind, wenn es dämmert,

ihr starres, mit Reif besetztes

Abendkleid hebt und mich heimjagt.

Im Winter ist meine Geliebte

unter den Fischen und stumm.

Hörig den Wassern, die der Strich

ihrer Flossen von innen bewegt,

steh ich am Ufer und seh,

bis mich Schollen vertreiben,

wie sie taucht und sich wendet.

Und wieder vom Jagdruf des Vogels

Getroffen, der seine Schwingen

Über mir streift, stürz ich

auf offenem Feld: sie entfiedert

die Hühner und wirft mir ein weisses

Schlüsselbein zu. Ich nehm’s um den Hals Und geh fort durch den bitteren Flaum.

Treulos ist meine Geliebte,

ich weiss, sie schwebt manchmal

auf hohen Schuh’n nach der Stadt,

sie küsst in den Bars mit dem Strohhalm

die Gläser tief auf den Mund,

und es kommen ihr Worte für alle.

Doch diese Sprache verstehe ich nicht.

Nebelland hab ich gesehen,

Nebelherz hab ich gegessen.