Ernst Junger, ”Bătrânii nebuni sunt cei mai buni”

Să nu îmbătrânim niciodată atât încât să ne pierdem capacitatea de a râde într-un mod convenabil de faptele celor care s-au ridicat brusc și au plecat ca niște inepți fiindcă îi înnebuniseră cărțile! Dimpotrivă, să fim mereu alături de cei care au plecat într-o dimineață frumoasă, înfipți în etrierii lor, în plin soare, cu o credință de neclintit în ei înșiși și în comorile lumii! Nu te poți sătura să auzi despre astfel de oameni, despre entuziasmul, luptele și înfrângerile lor. Ce înseamnă, prin comparație, succesul pe care negustorul îl măsoară cu lanseta? Mai mult decât aventurierul lui Balzac, meridional și viclean, care își face drum în marele oraș pentru a-l cuceri, îl prefer pe eroul lui Stendhal, în care focul nordic arde de flacăra mândră și sălbatică a vikingului și a nobilului cruciat și ale cărui aventuri pe care acel om singular le povestește, în cele mai bune momente ale sale, cu o voce care oscilează între râs și lacrimi. Dar chiar mai mult decât Julien Sorel și Fabrizio del Dongo îl prefer pe Cavalerul Tristei Figuri.

Când – nu puteam avea mai mult de zece ani – mi-a căzut în mâini această carte a unui om pentru care sabia și condeiul erau unite printr-o nevoie foarte profundă, nu am găsit nicio urmă de umor în paginile ei. Am citit-o cu o seriozitate cu adevărat spaniolă. Că era o prostie să spinteci burdufuri cu lovituri de sabie, Dumnezeu știe că nu am observat. Am participat respectuos in armura cavalerului și am luat parte, tremurând de frică, la noaptea cumplită dinaintea aventurii cu morile de vânt. Că Sancho a fost aruncat pe așternut mi s-a părut o ofensă acrimonioasă comisă împotriva unui viteaz tovarăș de arme și credincios tovarăș. De fiecare dată când se scotea o sabie sau era ruptă o suliță pentru a atesta manierele cavalerești în fața ticăloșilor, mă simțeam mândru de cavalerul meu de La Mancha. Dar ceea ce îmi place și astăzi ca atunci este că acest bărbat nu mai era tânăr când a descoperit adâncurile ascunse ale lumii. Este un adevărat spectacol să vezi cum rodul nebuniei începe să înverzească pe acea viață deja aridă și uscată și, împins de un foc interior, se transformă într-o junglă virgină înconjurată de un desiș impenetrabil. Pe vremea aceea credeam că trebuie să fii bătrân pentru a putea întreprinde fapte atât de mari și demne, iar astăzi știu că bătrânii nebuni sunt cei mai buni.

Ernst Junger, ”Inima aventuroasă”

_____________________________

-in românește de Catalina Franco–