Alfonso Gatto, ”Poate că-mi va lăsa din frumosul tău chip – Forse mi lascerà del tuo bel volto”

Poate că-mi va lăsa din frumosul tău chip

o adiere, iubire, iar seara cerească

o să va dispară ca o liniște în jur.

Era neaua dulce a pasului tău,

iar orașul sărmanelor șantiere

stingea de pe cerul sur siniliul

răsfrânt al zidirilor. Tu îmi vorbeai

ca – desprinsă de trupul ei – o copilă

departe de tine aproape într-un vis,

eu îți vedeam desfăcându-se umbra

ce cobora pe dulcea cărare a serii.

Un cuvânt e deajuns despre inima ta,

nimeni n-o să mai știe a spune-n ce fel

tăcerea se albea de la răsufletul tău.

Doar noaptea, poate, de unde trece și luna

în visele mele s-oprească pe ceruri

arbori, coline și vântul în chiparoși

În uitarea lui calda-i uitare în care orientul

își risipește umbrele și depărtările, acolo

știu că ziua pe tine te binecuvântă;

și că trăiești. De vise, de vocea mea uită.

Din binele tău rămână-mi numai

o adiere, și un trecut din nimic, cuvântul.

-traducere de Catalina Franco–

____________________

Forse mi lascerà del tuo bel volto

amore un soffio e la celeste sera

disparirà come un silenzio intorno.

Era la neve dolce del tuo passo

e la città dai poveri cantieri

spegneva al cielo fumido l’azzurro

riverbero dei muri. Mi parlavi

sciolta dal busto come una fanciulla

e lontana da te, quasi in un sogno,

io ti vedevo scendere nel dolce

sentiero della sera, aprire l’ombra.

Una parola basta sul tuo cuore,

e nessuno di te saprà mai dire

il silenzio che imbianca del tuo soffio.

Solo la notte, di cui passa eguale

la luna nei miei sogni e ferma al cielo

gli alberi, i colli e sui cipressi il vento.

Nel suo tepido oblio che l’oriente

strugge di care lontananze e d’ombre,

io so che il giorno ti soccorre, vivi,

e dimentichi i sogni e la mia voce.

Mi resta solo del tuo bene l’aria,

un passato di nulla, una parola.