Alda Merini, din „Vulpea și cortina – da ”La volpe e il sipario”

Poezia mea e vioaie ca focul

prin degete-mi curge ca un rozariu

Eu nu mă rog – eu sunt poetul nenorocirii

eu tac uneori durerile facerii în multe ore,

sunt poetul ce țipă, care se joaca cu țipătul lui,

sunt poetul ce cântă însă nu-si afla cuvântul,

sunt fânul uscat peste care sunetul trece,

sunt cântul de leagăn ce face copilul să plângă,

sunt slava deșartă care se lasă căzută,

mantaua metalică a unei prelungi rugăciuni

și a durerii trecute – ce n-a văzut lumina.

-traducere de Catalina Franco–

_____________________________

La mia poesia è alacre come il fuoco

trascorre tra le mie dita come un rosario

Non prego perché sono un poeta della sventura

che tace, a volte, le doglie di un parto dentro le ore,

sono il poeta che grida e che gioca con le sue grida,

sono il poeta che canta e non trova parole,

sono la paglia arida sopra cui batte il suono,

sono la ninnanànna che fa piangere i figli,

sono la vanagloria che si lascia cadere,

il manto di metallo di una lunga preghiera

del passato cordoglio che non vede la luce.